Reclame

Un copil adună de pe la gu­noa­ie mai multe cartoane pe care le leagă unul peste altul. Se opreşte în dreptul unei clădiri, înţeleg că este o şcoa­lă, pune grămada de cartoa­ne lângă uşă, se urcă pe ea şi se uită cu jind la ce se î­n­tâm­plă în interior. Apa­re o doam­nă învăţătoare care îl ia protector de umeri şi îl duce în clasă, iar acolo primeşte o carte şi un pix sau creion. Concluzia „şi ei (romii) au dreptul la edu­ca­ţie”.

De acord. Adică nu cred că şi-a pus cineva problema să nu le dea voie să înveţe (e o re­cla­mă reală după un caz în­chi­puit). Altă reclamă. O clădire, un­deva, departe. Ca să ajungă la ea, nişte mo­gâl­de­ţe merg mult pe jos, prin ger, prin ză­pa­dă, chiar prin pădure, trei, patru, opt kilometri.  Nu e nici un mijloc de transport. Au de ales: merg pe jos la şcoa­lă (cu riscul să-i mă­nân­ce lupii), căci o şcoală e clă­di­rea aceea, sau stau aca­să. Adică, eşti pe cale să-ţi des­chizi orizontul sau să ţi-l în­chizi (e o recla­mă în­chi­pui­tă, după cazuri concrete). Că sunt multe lo­ca­lităţi unde nu există mi­cro­buz şcolar, cui îi pasă?! Că s-au închis anul acesta mul­te şcoli şi copiii sunt nevoiţi să trăiască zi de zi un coşmar (indiferent de etnie), cui îi pasă?

Sunt întrebări concrete care reclamă bun-simţ.