Revoltă şi milă pentru amărâţii care ne conduc

Modelul băsescian, de-a evita orice întâlnire cu oamenii, după numeroasele băi de mulţime din perioada cu sindrofii, se răspândeşte cu viteză

Actuala putere s-a comprimis într-o asemenea măsură, încât a mai lua-o în serios, devine un gest disproporţionat şi absurd. Cum să te faci că nu observi halul în care au ajuns cei care ne conduc? Din teritoriul guvernării ei au căzut treptat în mocirla bancurilor de toate felurile. Li se văd, imediat, aţele de care îi ţine păpuşarul. E drept că, prin ceea ce produce în societate, marioneta Boc nu poate stârni numai râsul. Vechea sintagmă la care se referea adesea Nichita Stănescu, "râsu-plânsu", e tocmai potrivită pentru a-l defini pe acest specimen părăsit de orice ideal şi biruit de toate laşităţile. Trebuie ca unul dintre cei care i-au marcat, într-o clipă anume, viaţa, să fi fost măcelar de animale mici, aşa de mult îi place premierului de la Bucureşti să taie, să chinuiască, să umilească. Boc este peticul care şi-a găsit sacul. Întâlnirea lui cu Traian Băsescu i-a confiscat orice simţ al ruşinii. Nu mai vede nimic şi nu mai aude nimic. Îi bagă liderul o baterie şi un program în fund, şi el urmează orbeşte itinerariul stabilit. Dar, la rândul lui, Emil Boc e şi emiţător de absurdităţi. Clămpăne lemnos ca un component al jocului cu caprele din Moldova "ţa-ţa-ţa,căpriţă ţa" şi asmute guvernul pe popor, când se întâmplă să nu-i vină chef matrozului mlaştinii să trimită el direct toată România în smârc.

Zilele din urmă au fost profund semnificative pentru nivelul de compromitere la care au ajuns căluşarii Bocului rostogol. Ce nu s-a pomenit încă în istoria unui stat de drept, fugărirea miniştrilor în şi din propriile lor cabinete, a avut loc cu o numeroasă audienţă populară. Ce a înţeles electoratul din tot acest coşmar politic? A învăţat cumva o nouă lecţie de respect pentru autoritate? Le-au arătat părinţii - copiilor pe aceşti nenici care fugeau, huiduiţi şi înjuraţi, şi le-au spus: "Scumpii noştri urmaşi, ca ei să vreţi să fiţi şi voi în viaţă!"? Poate că trebuia avertizat publicul că persoanele sub o anumită vârstă n-ar trebui să se uite la aceste prăbuşiri ale ultimului prestigiu moral şi politic al celor care se află la putere. Şi ce mai înseamnă aflarea la putere, când depinde de alţii intrarea în propriul tău birou? Modelul băsescian, de-a evita orice întâlnire cu oamenii, după numeroasele băi de mulţime din perioada cu sindrofii, se răspândeşte cu  viteză. În Boc s-a dat cu pătlăgele roşii. Înainte de a se intra în fondul crizei, oamenii mai scoteau şi nişte ouă din plasă şi i le aruncau premierului să aibă ce cloci, când şade la guvern şi cujetă ori nu mai şade.

Dar faptul cel mai grav riscă să devină noua minciună, cu care au fost amăgiţi protestatarii de la Ministerul Finanţelor şi de la celelalte ministere, ieşiţi sau intraţi să-şi caute dreptatea. După ce, strâns cu uşa, ministrul Finanţelor a anunţat că restituie funcţionarilor toţi banii de pe stimulentele din august şi septembrie, reţinuţi ilegal de Băsescu şi Boc, ale căroror mâini - greblă se făcură, nici n-au apucat oamenii să iasă bine din zona conflagraţiei verbale că dl Ialomiţeanu a şi început să mai taie din bani. Iar vineri, pe seară, capul de junincă impenetrabilă al premierului a şi apărut să-l pună la punct pe ministru că de ce a promis. Ce-o crede lumea asta? Ce fel de oameni sunt aceşti miniştri duplicitari până la ruperea în patru? Va mai crede vreun cetăţean pe vreun ministru care îi va făgădui o soluţie, într-un moment de tensiune şi de criză? Împingerea în jeg a demnitarilor, de şefii lor, nu pare cea mai bună soluţie pentru refacerea autorităţii de stat. De ce i-au mai adus în Executiv pe aceşti noi miniştri dacă tot îi ţin în lesă, cu un fel de ură personală, de parcă şi-au terminat adevrsarii şi acum se apucă de distrus şi prietenii? Ce autoritate va avea de acum încolo ministrul Finanţelor în faţa cetăţenilor? Ce autoritate va avea ministrul Finanţelor în faţa primului-ministru? Sau nu e nevoie decât de slugi care să se facă una cu podeaua când Băsescu şi Boc fac exerciţii de schi pe tavan?

O previziune pe care aş dori să n-o uităm: se va alege praful de această grupare pe care n-o unesc decât nişte interese meschine, aşa cum s-a văzut şi când, într-o noapte, Băsescu a mutat întregul partid de la stânga la dreapta şi n-a simţit nici o ameţeală. Şi nici membrii de partid n-au simţit nici o ameţeală. Ce fel de caractere dezvoltă acest partid? Ce fel de oameni creşte? Zice Băsescu ca femeile să se pensioneze la 65 de ani, toată pedelimea şi o parte din pulime sar cu entuziasm, aplaudă şi votează această genială idee de influenţă maritimă. Mai stă ce mai stă Băsescu, are nevoie de un pretext să nu trimită legea la Monitorul Oficial, se întoarce şi zice că propune Parlamentului ca vârsta de ieşire la pensie a femeilor să fie 63 de ani. Partidele din opoziţie şi chiar şi partidul maghiar pledaseră pentru această idee. Fuseseră luate în râs. Acum, cei ce îi călcaseră în picioare că nu înţeleg necesitatea pensionării la 65 de ani le invită, cu insistenţă, să voteze şi ele pentru vârsta de 63 de ani, ce naibii. Se uită în ochii celor care avuseseră ideea, se prefac că nu mai ţin minte şi pregătesc ei banchetul pentru dreptatea care li se face femeilor. Ei uită, bineînţeles, celelalte nedreptăţi din lege, asupra cărora nici preşedintele n-a stăruit că era prea frământat de propriile probleme.

Mă uit cu groază la trecerea zilelor şi a nopţilor. Nu mai am în faţă cine ştie ce timp, să le văd pe toate şi să încerc să particip la îndreptarea lor. Atâţia oameni au murit înainte de a ajunge la vârsta mea. Eu însumi nu mai pot face socoteli pentru prea mulţi ani înainte. Când eram tânăr visam impetuos că vom schimba lumea şi vom găsi nişte soluţii acceptabile pentru toţi. Ştiam că socialismul din vremea tinereţii mele nu poate dura la nesfârşit, deşi nu descopeream calea pe care s-ar fi putut prăbuşi. Nu cred nici despre capitalismul sălbatic în care trăim că e soluţia definitivă pentru prezentul şi viitorul lumii. Dar câtă răbdare să mai am? Cum să asist neputincios la prăbuşirea ţării şi la erodarea incredibilă a autorităţii? Cum să mă prefac în a nu observa caricaturile de râs şi de plâns ale acestei ţări blestemate, în care avem de toate şi nu ne putem bucura de nimic? Unde e demnitatea noastră? Unde e luciditatea intelectualilor patrioţi de a gândi şi acţiona împreună, pentru scoaterea României din mocirla în care o afundă zilnic nişte amărâţi-aroganţi, care mă revoltă până la milă? În acel val de milă, răsare deodată responsabilitatea faţă de poporul meu, faţă de copiii mei, faţă de soarta oaselor mele în pământul acestei ţări.