Ritmuri şi algoritmuri democratice

Cu atât de puţin timp înainte de ale­geri, una dintre pasiunile arzătoare ale actualei puteri este ocuparea tu­turor fotoliilor din toate instituţiile unde Parlamentul are menirea să nu­mească în funcţie persoane la anumite intervaluri legiuite. Prin mişcări ştiute şi numărări mesteşugite, ea – pu­terea – a reuşit să facă acest lucru anul trecut, la Curtea Constituţională. Zilele acestea sunt de decis şase nu­miri la Curtea de Conturi. Cum e vor­ba despre instituţia care verifică lega­l­i­ta­tea folosirii banului public, PDL vrea toate aceste posturi pentru el şi sa­te­liţii săi. La CNSAS există aceeaşi pro­blemă în legătură cu un post. La CNA, numirea pentru un post de­ve­nit vacant din punct de vedere legal se amână la nesfârşit. La TVR, plecarea la pensie a doamnei Rodica Culcer e şi ea amânată ad calendas gre­cas, cam ca intrarea României în spa­ţiul Schengen. Exemplele pot continua, şi aceste practici vor continua şi ele, fără îndoială.

Eu cred însă că anumite probleme merită o discuţie. Dacă vom considera, într-un fel – care mie mi se pare vetust şi simplist –, că democraţia e o dictatură a majorităţii, atunci acest fel de a numi în posturi poate fi în regulă. De fapt, ar trebui să nu mai avem nici organisme de tip colegial. Dacă totul trebuie să fie de aceeaşi culoare politică, ar fi suficient, eficient şi ieftin un singur om. Vine un partid, îşi pune omul, pleacă partidul, pleacă şi omul. Dezbaterile au loc în forul său interior.

Dacă însă concepem democraţia ca pe un sistem în care trebuie reprezentate şi auzite toate tendinţele politice cu o anumită relevanţă, atunci lucrurile nu stau bine deloc. Instituţii de genul celor pomenite mai sus, tocmai de aceea au în frunte organisme colegiale, cu mai mulţi membri. Aşa au fost gândite. Chiar dacă majoritatea guvernamentală constituită la un moment dat e dominantă şi acolo, există un anumit control, se fac auzite şi alte voci.

Nu în ultimul rând, acest atac la instituţii are loc şi în numele unei majorităţi cu o reprezentativitate dubioasă. Nu voi invoca aici realitatea socială care s-a schimbat major în ultimii ani şi sondajele care creditează PDL cu 20% din opţiuni – o să se spună că se guvernează prin vot şi nu prin sondaj. Dar majoritatea actuală are la bază o ficţiune. Adică un partid, UNPR, creat peste noapte din resturi, pe care nu l-a ales nimeni niciodată, nicăieri. E o majoritate creată inclusiv în baza unor voturi obţinute de PSD şi PNL. Şi nu puţine.

Mişcarea Populară de care se vorbeşte acum vrea să împingă peste următorul moment electoral această practică a falsului politic în care actorii de pe scena publică se machiază şi remachiază, se schimbă peruci şi reverenţe strâmbe, îşi descoperă de fiecare dată alţi fraţi gemeni şi alţi taţi adevăraţi.

Între timp, PDL a scos din joben un alt partid maghiar şi un alt partid populist. Dar nimic din toate aceste butaforii nu au de a face cu de­mocraţia şi cu bunul mers al instituţiilor.

Sistemele în care statul e monocolor până în profunzime nu au cum să nu aibă o esenţă dictatorială. Indiferent de spoiala suprafeţelor, un asemenea mecanism nu e decât o democraţie de carton, cu toate consecinţele de rigoare.