România a devenit fără s-o ştim Republică prezidenţială!

12 decembrie 2004. Învingând candidatul PSD-PUR, Adrian Năstase, cu 51,23%, Traian Băsescu devine preşedinte al României. Scrutinul parlamentar, desfăşurat cu două săptămâni în urmă, la 28 noiembrie 2004, a dat următoarea structură a Parlamentului: PSD-PUR, 36,61% la Camera Deputaţilor şi 37,13% la Senat. Alianţa D.A. (PNL-PD), 31,33% la Camera Deputaţilor, 31,77% la Senat; PRM, 12,92%, Camera Deputaţilor, 13,63%, Senat; UDMR, 6,17% Camera Deputaţilor, 6,23% Senat.

Cifrele ne indică posibilitatea unui guvern format în jurul PSD-PUR, câştigător al majorităţii relative. Şi, cu toate acestea, guvernul se formează în jurul Alianţei D.A., avându-l ca premier pe Călin Popescu Tăriceanu. Faptul a fost posibil prin decizia UDMR de la 18 decembrie 2004 de a intra în guvern alături de PD+PNL. Ulterior, la 23 decembrie 2004, noii coaliţii i se alătură PUR.

6 decembrie 2009. Învingînd pe candidatul PSD+PC, Mircea Geoană, cu 50,33%, Traian Băsescu obţine un al doilea mandat de preşedinte. Structura Parlamentului, format după alegerile de la 30 noiembrie 2008, e următoarea: PD-L, 34,43% la Camera Deputaţilor, 37,23% la Senat; PSD+PC, 34,13%, la Camera Deputaţilor, 35,47% la Senat; PNL 19,46%, Camera Deputaţilor, 20,44%, Senat; UDMR, 6,51%, Camera Deputaţilor, 6,60%, Senat. Guvernul se formează în jurul PD-L, avându-l ca premier pe Emil Boc. Faptul e posibil prin decizia UDMR de a intra la guvernare alături de PD-L.

O simplă privire aruncată asupra celor două momente ne arată că:
1) În ambele cazuri, formarea guvernului a avut loc în limitele stricte ale Constituţiei unei republici semiprezidenţiale. Preşedintele a desemnat un premier de la o anumită formaţiune. Guvernul s-a format prin jocul alianţelor din Parlament.

2) Şi în 2004 şi în 2009, UDMR e cea care a înclinat balanţa.

3) Şi în 2004 şi în 2009, numărul de parlamentari necesari trecerii guvernului s-a născut printr-o lovitură de teatru. În 2004, profitând de absenţa unui Protocol postelectoral, PUR s-a rupt din alianţa cu PSD. În 2009, a apărut un aşa-zis Grup al Independenţilor.

Aşa stau lucrurile din punct de vedere oficial. Neoficial, atât în 2004, cât şi în 2009, rolul decisiv în formarea noului guvern l-a avut rezultatul alegerilor prezidenţiale. În 2004, premierul desemnat a aparţinut Alianţei D.A, care l-a susţinut pe câştigător: Traian Băsescu.
În 2009, premierul desemnat aparţine unei formaţiuni, PD-L, care a susţinut câştigătorul: Traian Băsescu. Tot neoficial, artizanul formării guvernului e Traian Băsescu.

Există însă şi câteva deosebiri între 2009 şi 2004. În 2004, premierul desemnat aparţine unei Alianţe între două partide, PD şi PNL, cel de-al doilea având un număr de parlamentari mai mare. Acum, în 2009, premierul aparţine unei singure formaţiuni, PD-L, care deţine majoritatea relativă în Parlament. În 2004, Traian Băsescu a fost obligat de o înţelegere scrisă să-l desemneze premier pe Călin Popescu Tăriceanu.

Acum, în 2009, Traian Băsescu l-a desemnat pe Emil Boc, pentru că aşa au vrut muşchii lui. Şi în 2004 şi în 2009, omul care a realizat majoritatea a fost Traian Băsescu. Numai că, în timp ce în 2004, acţiunile lui Traian Băsescu au fost discrete, acum, în 2009, ele au fost publice. Mult mai important. În 2004, în perioada formării noului guvern, s-a vorbit despre liderii de partide, care au negociat între ei. Acum, în 2009, s-a vorbit numai şi numai despre Traian Băsescu.

Admiratori şi duşmani ai lui Traian Băsescu au reacţionat la formarea noului guvern plecând de la premisa că autorul e Traian Băsescu. Traian Băsescu a fost criticat (mai mult) şi lăudat (mai puţin) pentru desemnarea lui Emil Boc, pentru eşecul formării unui guvern de Dreapta, PD-L - PNL - UDMR, dar şi pentru componenţa noului guvern. Şedinţa Conducerii PSD a fost dominată de solicitarea ca Marian Sârbu să intre în noul guvern. O solicitare venită însă nu de la premierul Emil Boc, ci de la Traian Băsescu.

Din punct de vedere constituţional, noul guvern s-a format potrivit unei republici semiprezidenţiale, în care preşedintele are rolul strict de a-l desemna pe premier. Din punct de vedere real, noul guvern s-a format potrivit unei republici prezidenţiale. La consultările de la Cotroceni dintre PNL şi Traian Băsescu, preşedintele a invitat PNL să facă parte din Alianţa de guvernare.

Preşedintele PNL, Crin Antonescu, deşi se autointitulează Liderul Rezistenţei naţionale împotriva Dictaturii, n-a răspuns la solicitarea preşedintelui reamintindu-i că, potrivit Constituţiei, liderul PD-L ar trebui să-l invite şi nu şeful statului. I-a cerut preşedintelui să lase PNL să intre în Opoziţie! A recunoscut, în direct, la televizor, că guvernul e format de Traian Băsescu. Constituţia în vigoare e cea din 1991, revizuită în 2003.

Cu toate că, între timp, Constituţia n-a fost revizuită, practic, în prezent, după scrutinul de la 6 decembrie, România e o republică prezidenţială. Şi această spectaculoasă modificare e abordată de toţi - politicieni, jurnalişti, electorat - drept un fapt împlinit.

În cei cinci ani ai primului mandat, prin exploatarea unor slăbiciuni ale Constituţiei, Traian Băsescu a obţinut pentru preşedinte prerogative nemaiîntâlnite în anii postdecembrişti. În aceste zile, domnia sa a obţinut o prerogativă ieşită din comun: de a fi preşedinte de republică prezidenţială într-o republică semiprezidenţială.