România eternă şi etern incompletă

"Singurele cantităţi semnificative de capital atrase în România prin politica monetară au venit sub formă de împrumuturi de stat. Binecunoscuta incapacitate a acestor guverne de a folosi mai mult de 20% din împrumuturi pentru investiţii în capacităţi productive - în special căi ferate - trebuie să le fie atribuită în întregime guvernelor înseşi. Proporţia din sumele respective, cheltuită pentru a finanţa expansiunea aparatelor birocratice, a depăşit chiar şi acea parte din aceleaşi sume, folosită pentru plata datoriilor, ea devenind cea mai importantă formă de secătuire a fondurilor în cauză şi a bugetelor de stat. Ele făceau ca formaţiile birocratice să devină mult mai atractive decât antreprenoriatul economic privat."

Dacă credeţi că acest text e scris azi vă înşelaţi.
Este vorba despre guvernele României din perioada 1900-1911 în lucrarea franceză "Originile înapoierii în Europa de Est", publicată în 1989. Ce s-a schimbat într-un secol?

Viaţa nu e o partidă de zaruri, nu hazardul ne conduce. E nevoie de ordine. Într-o lume fără ordine, raporturile de putere sunt dominante. Victimă sigură e societatea civilă. Se impune diletantismul şi voluntarismul. Iniţiativele, auto-afirmarea şi participarea individuală sunt înăbuşite. Politicienii, mai degrabă cu voia lor decât fără voie, poartă vina pentru amploarea crizei care stăpâneşte România acum.

Dar crucea crizei o poartă oamenii. Statul nu mai dă contribuabililor nici măcar ceea ce primeşte, căci costurile cu birocraţia şi costurile împrumuturilor de stat doboară veniturile reale ale celor îndreptăţiţi la o viaţă normală sub ocrotirea statului. Încrederea oamenilor în reguli a scăzut dramatic, iar impunerea regulilor de către instituţii necredibile, măcinate de corupţie, n-are cum să fie eficientă. Măcar în Marea Britanie, în ultimul discurs al reginei din noiembrie acest an - cel care fixează programul guvernului - apare angajamentul acestuia pentru înăsprirea legii de combatere a şpăgii.

Societatea muncii este aceea care determină nu doar raporturile de viaţă, ci şi respectul de sine al oamenilor. Este societatea în care cei săraci muncesc cu credinţa că vor ieşi din sărăcie. Guvernul s-a dovedit absolut incompetent şi neştiutor în faţa datoriei de a menţine economia şi societatea pe un liman de încredere. Habar n-aveau şi nici că le păsa de o redistribuire a muncii, de stimularea unor noi condiţii de investiţie şi muncă a unor forme mai libere şi descătuşate de birocraţie.

Oamenii fac tot ce le stă în putere pentru a controla agenda vieţii lor: să aibă o situaţie prosperă, să întemeieze o familie, să îmbătrânească frumos, să moară cât mai târziu şi în tihnă. Omul liber şi răspunzător pentru destinul său.

Libertatea însăşi nu e libertatea de a face bani, ci aceea de a-şi croi fiecare un destin. Piaţa este libertate. Libertatea producătorului de a produce ce vrea el şi a consumatorului de a consuma, la fel, ce vrea el. Economie de piaţă care să fie prezentă în toate situaţiile unde stăpâneşte concurenţa autentică.

În epoca noastră, consimţământul ne este cerut la fiecare câteva minute, nu doar la câţiva ani. Experimentăm o democraţie prin consultare mediatică. Dar, în acest experiment, oamenii moderaţi sunt cel mai puţin reprezentaţi în furia mediatică a zilei. Cei care vor o mai bună guvernare par să fie mai puţini decât cei care vor să joace la loteriile televizate. Aş spune că democraţia noastră are nevoie de up-gradare (up-grade înseamnă a intra într-o categorie superioară, capabilă să facă mai multe lucruri şi mai bine). Alegerile se dovedesc a fi ca o săgeată înfiptă în sufletul naţiunii, iar nu în inima timpului.

Timpul nu stă pe loc, curge tot mai rapid şi tot mai departe de dorinţele românilor. Pentru final, îmi vin în minte versurile lui Eminescu din Mortua est :
"Ş-apoi... cine ştie de este mai bine/ A fi sau a nu fi... dar ştie oricine/ Că ceea ce nu e nu simte dureri/ Şi multe dureri-s, puţine plăceri".