România – stat mafiot

Analistul Florin Cîţu observa recent că FMI cere Ungariei să nu ştirbească independenţa băncii centrale, să ofe­re mai multă credibilitate Consiliului Fiscal, să adopte o politică fiscală strictă cu cheltuieli reduse, să sto­peze legile şi politicile economice im­ple­mentate prin ordonanţă de ur­gen­ţă şi să introducă instituţia falimentului personal.

Niciuna dintre cerinţe nu are le­gă­tură cu obiective macroeconomi­ce aşa cum se întâmplă în România. Fiindcă vecinii din Vest stau mai bine decât noi la acest capitol. Unde greşeşte Ungaria e că încearcă să in­tro­ducă prea mult stat în economie şi o face prin adoptarea de legi.

Cerinţele FMI pot fi foarte bine formulate şi pentru România. Numai că noi ştim să ne folosim de stat fără să creăm legi. Ştim cum să ciuntim independenţa băncii centrale fără ca investitorii străini să priceapă. Să subordonăm Consiliul Fiscal fără să fie evident. Să manipulăm opinia publică cu un deficit mic în spatele căruia cresc cheltuielile publice în fiecare an.

Deşi indicatorii Ungariei arată mai bine, investitorii par mai ne­li­niştiţi pentru că Budapesta plăteşte pre­ţul propriei transparenţe în timp ce Bucureştiul se foloseşte de princi­piul mafiot: ceea ce investitorii străini nu ştiu, nu-i poate răni.

Dar apropo de viziunea importată din regimul comunist potrivit căreia stăpânul nu este „clientul nostru”, ci politicianul. Optica respectivă răzbate inclusiv din felul în care s-a împrumutat România. De pildă, în loc să ceară bani pieţei sau să privatizeze la momentul oportun, Guvernul a preferat un acord cu FMI şi UE. E drept că împrumuturile de pe piaţa de capital erau mai scumpe, însă trebuia plătit doar preţul ba­nilor. La un acord cu FMI costurile-s mai mici, dar se impun şi alte condiţio­nalităţi în afara dobânzilor, moşteni­te în general de ţară, nu de guvernul care le negociază.

De fapt, de-a lungul întregii pe­ri­oa­de postcomuniste România a pre­fe­rat înţelegerile bilaterale, pri­va­ti­ză­rile cu investitori strategici şi clauzele secrete în locul unor oferte pu­blice lansate pe piaţă. Polonia a mers pe mâna pieţei de capital şi a constatat că are putere mai mare de ne­gociere când nu cere ceva de la ci­neva, ci plăteşte doar preţul pieţei.

România persistă însă în optica ei şi nu-şi pune problema să creeze mediu de business pentru a veni bani, ci ar vrea să-i aducă mai departe tot pe pact politic, din China, cu riscul ca banii atraşi prin negocieri politice să nu se rezumă la noţiunea de „preţul pieţei”, ci să conţină fel de fel de clauze.

Alternativa ar fi să plătim dobânzi mari pentru a atrage lichiditate. „Răgaz” pe seama căruia să se res­truc­tu­reze economia. Apoi, pe această bază, să se relaxeze fiscalitatea şi să intre investiţii. Însă atunci când vrei ca politicul să dicteze eco­no­micului, ca în regimurile socia­liste şi naţional-socialiste, inhibi bursa şi chemi investitori care să nu strice afa­cerile de partid şi de stat. N-are de­cât să migreze întreaga populaţie – in­divid cu individ – după întreprin­zătorii capitalişti care investesc în Polonia sau Bulgaria. Noi rămânem un stat mafiot.