S-a născut şi a murit

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Un grafician, stabilit de multe decenii la New York, mi-a arătat la plecarea din ţară un desen conţinător cât o autobiografie. Înfăţişa un mormânt pe a cărui cruce scria: Ion Dogar Marinescu, născut la 3 octombrie 1945 – mort la 23 august 1944.

Ţin minte desenul pentru că avea un înţeles productiv, care stimula gândirea. În alte lumi ar fi părut lipsit de sens, dar la noi, dacă ar fi ajuns pe mâna Securită­ţii, artistul o păţea. De curând, am dat într-un lexicon cu artişti de un tip de fişă care, şi scrisă pe o cruce, tot ar fi fost o jignire. Nu e o impietate mai mare, la un al­cătuitor de dicţionare cu personalităţi, ca lenea în absolut. Să citezi numele cuiva care a făcut destule în viaţă ca să apară într-un asemenea inventar selectiv, dar să nu spui despre om decât că s-a născut şi a murit. Dacă nu-i dovadă de cinism edi­torial, atunci e ori răzbunare, ori prostie. Când incriminăm cenzura, o facem excesiv, uitând că există şi un filtraj editorial, al cărui rol n-a fost niciodată apreciat la dreapta lui importanţă. Am în bibliotecă multe cărţi de căpătâi ale unor arheologi britanici, care conţin o pagină şi uneori două cu mulţumiri pentru cei care l-au însoţit pe autor în efortul lui scriitoricesc citindu-i lucra­rea, înainte de a ajunge la tipar, sem­nalându-i erorile, sugerându-i abordări interesante. Altfel spus, fiindu-i cenzori în chip savant şi, totodată, garanţi ai calităţii, ai adevărului ştiinţific.

Somităţile merg chiar mai departe cu acest gen de amabilitate universitară, mulţumindu-le şi dactilografelor, şi unor prieteni, cu care doar au discutat subiectul. Cititorul are astfel asigurarea că volumul pe care l-a cumpărat, nu conteză în ce scop, nu-i o făcătură, nu-i delirul unui megaloman sau consecinţa unui război de uzură între câţiva academicieni senili. Conlucrarea are mai multe nume şi e o activitate pe cât de respectabilă, în orice regim politic, pe atât de plină de respon­sabilităţi în democraţie. Atât de promovata istorie nouă a literaturii de pe piaţă e marcată de inexactităţi, de vanităţi ce nu privesc interesul public şi de o memorie culturală prea implicată în viaţa literară românească, ca să se poată poziţiona liber pe aceea internaţională. E evident că editorii n-au avut clasa pentru a-l feri pe critic de ieşiri în decor. Cărţile hărăzite să facă un bine, când sunt scrise pe lângă acest bine, omoară cu zile nişte oameni. Mă întreb cum ar reacţiona autorul acelui lexicon pedepsitor dacă şi-ar vedea numele într-un dicţionar de biografii şi la fişa sa n-ar găsi decât două însemnări: că s-a născut şi că apoi a murit?