Să ne iubim ţara mai mult decât ne poate ea iubi!

Fiecare popor are dreptul să-şi califice propria istorie ca fiind dreaptă sau nedreaptă cu el. Dorinţa de a îndrepta nedreptăţile este, de asemenea, legitimă. Totul este cum o faci. Luptându-te zadarnic pentru un trecut mai bun (sic!) sau construindu-ţi un viitor care să neutralizeze efectele suferinţelor trecute?

Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a decis că Insula Şerpilor este irelevantă în împărţirea platoului continental din Marea Neagră între România şi Ucraina, admiţându-se astfel că nu este susceptibilă de viaţă economică şi socială; adică are valoarea unei stânci. În consecinţă, României i-a fost acordată o suprafaţă de 9.700 km pătraţi. Unii au vorbit despre o victorie românească. Alţii, despre un act de dreptate istorică. Cred că este o victorie a românilor asupra propriei lor istorii, repurtată datorită curajului de a accepta că singura istorie care contează azi este cea pe care o poţi zidi în viitor. Pierzând războiul şi căzând la "marea împărţeală" postbelică în lotul sovietic, o Românie ocupată a fost nevoită să mai îndure o samavolnicie: preluarea de URSS, în afara prevederilor Tratatului de pace, a unei mici insule din Marea Neagră (Insula Şerpilor), pe baza unui simplu Protocol. Actul cu pricina nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul român. În schimb, prin tratatele româno-sovietice încheiate după retragerea trupelor de ocupaţie, în 1959 şi 1961, fără a fi pomenită pe nume, Insula Şerpilor a fost marcată ca parte a teritoriului sovietic. Aceste tratate au fost ratificate, iar status-quo-ul creat de ele a fost confirmat prin Actul final de la Helsinki, în 1975. Spre a limita paguba, România a introdus o rezervă în Tratatul privind dreptul mării, cerând ca insulele fără viaţă economică (precum Insula Şerpilor) să nu aibă dreptul la mare teritorială şi la zonă economică exclusivă. Evident, URSS nu s-a recunoscut legată de această declaraţie. Timp de decenii, românii nu au beneficiat de platoul continental la care aveau dreptul şi de eventualele lui bogăţii. Devenind independentă, Ucraina a moştenit această dispută, o dată cu graniţa dintre URSS şi România.

Mulţi au văzut dreptatea românilor în recuperarea insulei deşi valoarea ei economică era nulă, deşi astfel se punea în discuţie integritatea teritorială a tânărului stat ucrainean deschizându-se Cutia Pandorei dezmembrării sale (frontiera ruso-ucraineană şi astăzi este incertă) şi creându-se instabilitate la graniţa estică a României, deşi astfel politica Bucureştiului se expunea acuzei de revizionism, deşi astfel România escalada tensiuni în relaţia cu un vecin strategic, compromiţându-şi şansele de integrare în NATO şi UE. În plus, disputa era inutilă, întrucât, aşa cum avea să spună un diplomat occidental acreditat la Bucureşti, singura cale de recuperare era războiul, încercare în care românii s-ar fi găsit singuri împotriva tuturor. O asemenea idee avea o logică şi o şansă similare celei care vrea să reînvie Ţara Secuilor. Alţii au văzut dreptatea istorică în lipsirea de efecte a pierderii unei insule irelevante. Această pierdere nu trebuia să aibă consecinţe asupra împărţirii platoului continental sau asupra securităţii României. Linia de demarcaţie astfel creată putea deveni linie de unire între două state vecine care au nevoie de cooperare. În acest sens s-a încheiat Tratatul de bază româno-ucrainean din 1997: demilitarizată, insula a fost lăsată trecutului; problema platoului a fost transferată Curţii de la Haga. Ce s-ar fi întâmplat dacă, prevăzând că vor fi acuzaţi de abandonarea Insulei şi deci de trădare, precum şi că, spre a nu dăuna procesului de la Haga, le va fi interzis a se apăra public de asemenea acuzaţii, semnatarii români ai Tratatului ar fi renunţat "patriotic" la încheierea lui? Astăzi, România nu ar mai fi beneficiat de o "reparaţie istorică". Pierderea Insulei şi-a fi prelungit efectele dureroase. Iată deci lecţia istorică oferită de cei acuzaţi pe nedrept: un om politic îşi iubeşte ţara exact atât cât iubeşte dragostea pe care aceasta i-o poate acorda; un om de stat îşi iubeşte ţara mai mult decât iubeşte dragostea ei. Cel din urmă preferă să piardă dragostea ţării sale decât să piardă ţara. Vai de poporul care nu reuşeşte să facă distincţie între acestea două!