Săracul oraş bogat

Un oraş în care natura nu mai poate dezvălui peisaje de basm sau măcar peisaje, din simplul motiv că nu prea mai există; doar cerul zilelor însorite care amestecă norii printre razele soarelui în forme şi culori ce-ţi taie răsuflarea (prin cerul nopţii doar luna reuşeş­te să răzbată, stele scânteind palid doar pe pereţii camerelor de co­pii), un oraş gri în care şi clădirile te întristează, cele odată plăcute ochiului acum fiind nişte ruine, un oraş posomorât în care umerii sunt din ce în ce mai căzuţi, iar ochii mijiţi, ca şi cum ar căuta în depărtare o părere de mai bine, în care cutele dintre sprâncene s-au adâncit, şi nu din cauza vârstei, iar momentele de veselie, date de puterea de a a face încă haz de ne­caz, sunt cele petrecute înăuntru (cu familia, cu prietenii – cei care-au mai rămas prin ţară), nu afară.

Un oraş în care mulţi încearcă să o ia de la capăt după ce au pierdut aproape tot, dar nu reuşesc să găsească acel „capăt”, iar viitorul le pare doar o depănare de amin­tiri, un oraş în care oamenii caută şi se agaţă de orice le-ar produce bucurie, dar oraşul nu mai vrea să le ofere asta (pardon, şi-a împo­do­bit de Sărbători un kilomteru de bulevard central. N-are bani de dat pe prostii de-astea… Să­ra­cul oraş bogat!). Un oraş care nu mai poate oferi plăcerea unei plimbări în aer liber, pentru că n-are ce arăta – nici bănci nu sunt iarna în caz că ai vrea să şezi –, ci doar prin mall-uri dacă te tentează peisajul.

Un oraş în care doar norocul te poate feri de hoţi, iar dacă nu eşti norocos eşti şi vinovat. Un oraş care nu-şi respectă valorile amintindu-şi de ele, vag, o dată la zece ani…
Un oraş pe care-l iubesc, dar din ce în ce mai greu, cum se întâmplă în cazul oricărei iubiri neîmpărtăşite.