Scriitor de subiecte

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Prin anii 1955-1960, în cinematografele din Brăila, filmele erau aduse de la Galaţi. Dar şi la Galaţi rulau după ce trecuseră mai întâi prin sălile de cinema din Bucureşti. Peliculele erau foarte uzate, se rupeau des, iar operatorii aruncau la gunoi fragmentele rămase de la lipit.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Prin anii 1955-1960, în cinematografele din Brăila, filmele erau aduse de la Galaţi. Dar şi la Galaţi rulau după ce trecuseră mai întâi prin sălile de cinema din Bucureşti. Peliculele erau foarte uzate, se rupeau des, iar operatorii aruncau la gunoi fragmentele rămase de la lipit. Când aveam noroc găseam în lăzile cu deşeuri din dosul sălilor de proiecţie bucăţele de filme, iar dacă mă ţineam la curent cu premierele săptămânii ghiceam şi din care producţii proveneau. Seara la lumina unei lămpi cu gaz revedeam, pentru a nu ştiu câta oară, cadru cu cadru, mă uitam cu admiraţie la actori şi memoram cu nesaţ fragmentele de dialog imprimate în subsolul dreptunghiului magic. Multe replici continuau să fie active în mintea mea săptămâni şi luni de-a rândul. Cele mai multe filme erau ruseşti, aşa că, până pe la 16 ani, când n-am mai colecţionat secvenţe din filme, mă distram răspunzându-le alor mei ori colegilor cu propoziţii precum "Ne vedem la Berlin, Volodia!", "Am să te iubesc toată viaţa, Saşenka mea, porumbiţa mea" sau "Slâşai, mamuşka, jiviom i şto budet, budet", care se traducea "Ascultă, mămico, trăim şi ce-o fi o fi".


Îmi construisem chiar şi un aparat de proiecţie din tablă, primitiv, e drept, cu o lentilă de la ochelarii cu patru sau cinci dioptrii ai unei babe. Nu era mare lucru, dar îmi făceam treaba. Învăţasem de la un proiecţionist să pun cap la cap cadrele răzleţe culese de la gunoi şi să le lipesc cu acetonă. Rezulta un metraj de imagini fără nici o legătură între ele, care, atunci când le proiectam pe perete colegilor sau cui se nimerea la spectacol, făceau mare impresie şi-mi dădeau posibilitatea să presupun, să născocesc cu voce tare ce-ar fi putut urma după o scenă în care un soldat neamţ spânzura partizani ruşi zicându-le "Câini bolşevici" ori una în care un student moscovit îi declara unui tovarăş savant că va crea un medicament pentru vindecarea rapidă a degerăturilor în Siberia.


Evădit că nu sunt un scriitor ca toţi ceilalţi. Sunt un simplu scriitor de subiecte. Nu-i rău nici aşa. Atunci, în anii aceia, când inventam poveşti de război credibile, pornind de la o singură replică din filme pe care nu le văzusem, iar colegii de liceu îmi ascultau delirul cu gurile căscate, s-a decantat în mine talentul de mistificator cu acte-n regulă.


Am avut nevoie de o viaţă, ca să descopăr când s-a petrecut declicul. Dacă la cinematografele din Brăila ar fi fost aduse numai pelicule neîncepute, cine ştie care ar fi fost drumul meu în lume. Şi azi îmi mai răsună în cap unele dialoguri din "Asaltul Berlinului" şi "Apărarea Stalingradului", din "Alexandru Nevski" şi din "Tânăra Gardă". E posibil chiar să le folosesc în discuţii, nu întregi, ci secvenţe, expresii, ecouri fără să-mi dau seama. Când dai de mic de gustul minciunii dulci, greu te dezveţi. Bine măcar c-am devenit scriitor. Puteam să devin escroc sau, naiba ştie, chiar om politic.