Scuze!

Sunt subiectiv şi chestia asta îmi creează un sentiment de culpă profund. Colindând cu neuronul prin arealul existenţei cu care am fost miluit, mă simt vinovat. Dar, totuşi, optimist, pentru că mă bazez, ca un prunc, pe obiectivitatea calcaroasă a celor care mă înconjoară. Şi care, sunt sigur, îmi găsesc mereu, clipă de clipă, cum ar spune poetul, motive pentru a mă suporta – plini de pudoare – şi a-mi găsi un loc – decent – pe pământul ăsta – al ţării noastre măcar. Înconjurat de atât de multă bunăvoinţă, mă simt, cum altfel?, în siguranţă, aşa că voi face o mărturisire completă în faţa unei instanţe pe cât de clementă, pe atât de înaltă. Cea a deontologilor. Din presă şi din po­li­ti­că în special. A imparţialilor. Pe care altminteri îi găseşti la tot pasul. Este suficient să opreşti pe un fitecine pe stradă şi să-i ceri o părere despre un subiect extrem de important, ţi-o va oferi cu obiectivitate. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul mizilicurilor gen rude, prieteni, aprozar, băutura pre­ferată. Aici intervine subiectivismul. Instanţele de judecată intră în relache. Se poate vorbi oricum despre orice, nu însă aici e schepsisul, ci în fap­tul că orice îşi face un titlu de glorie în a se declara subiectiv în astfel de privinţe şi ca atare oricine îşi poate permite să pornească la un atac voi­nicesc, devastator uneori, îmbrăcat în platoşa subiectivismului. „E un do­bi­toc”, „aia e o porcărie” – „bine, poate că sunt eu subiectiv, dar părerea mea asta e!”.

Ştiu că beneficiez de o graţiere în alb, aşa încât mă grăbesc la o mărturi­si­re cât mai detaliată, fără a plictisi însă onorata instanţă, care oricum m-a absolvit ab initio. Eu sunt pe in­vers! În chestiunile grele, de care atâr­nă soarta unor oameni, sunt extrem de subiectiv. De exemplu, când vine vor­ba despre Traian Băsescu. Nu pot să-l sufăr, mi se pare întruparea a tot ce­ea ce îmi contrazice existenţa şi ide­a­lurile. Prefer, pur şi simplu!, pe ori­cine în afara lui. Orbeşte, încărcat de emoţii negative, nu stau să aleg, îi întorc spatele şi gata! În privinţa ălorlalţi, alde Victor Ponta şi Crin Antonescu, aidoma. Ţin cu ei cum aş ţine, de la bun început, cu o echipă de fotbal. Elena Udrea mi se pare că e năglabie, în timp ce Ecaterina Andronescu îmi atinge o coardă sensibilă a amintirilor plăcute – combinate cu oarecare doză de severitate care mă făcea să mă simt în siguranţă – din şcoală.

Pe de altă parte, când vine vorba despre oameni apropiaţi, sunt obiectiv. Îmi dau seama că pot să treacă printr-o pasă proastă sau că este posibil să fi interpretat greşit ceva. Încerc să înţeleg ce vor să spună chiar şi atunci când se exprimă într-un mod re­pezit. De aici onorata instanţă, care mă priveşte cu atâta candoare, ar pu­tea să tragă concluzia că sunt un om bun. Nu. Mă grăbesc să corectez acest verdict pentru a nu abuza peste mă­sură de îngăduinţa cu care sunt pri­vit. Sunt un om niţel cam obosit. Pu­ţin speriat. Foarte îndrăgostit. Un om care nu are chef să-şi asume responsabilităţi aiurea, numai de dragul de a fi aplaudat. Un om insignifiant până la urmă, onorată instanţă, şi ăsta este într-adevăr un argument în favoarea cle­menţei cu care îmi justificaţi com­por­tamentul deopotrivă neloial şi neprincipial.