Semn că preşedintele a imbătrănit: se repetă!

Domnul preşedinte e o natură histrionică nu numai prin facilitatea cu care plănge in direct la tv din orice, dar şi prin dependenţa de succesul la public. Nu o dată am semnalat că Traian Băescu e in stare să sacrifice un mesaj politic serios de dragul scandalului mediatic.

Cronicarii de teatru ştiu ce pericol inseamnă pentru un actor succesul imens cu un rol sau cu o secvenţă dintr-un spectacol. Actorul smulge aplauzele sălii şi chiar ale criticii prin felul in care-şi suflă mucii pe scenă. Dacă nu e puternic, dar mai ales dacă e dependent de aplauze ca de un drog, actorul va incerca de acum incolo să văre in toate rolurile interpretate o secvenţă in care-şi suflă mucii. Va incerca asta chiar şi dacă-l joacă pe Hamlet. Ceva asemănător s-a petrecut şi cu Traian Băsescu in campania pentru Referendum. Şi nu intămplător.


Domnul preşedinte e o natură histrionică nu numai prin facilitatea cu care plănge in direct la tv din orice, dar şi prin dependenţa de succesul la public. Nu o dată am semnalat că Traian Băsescu e in stare să sacrifice un mesaj politic serios de dragul scandalului mediatic. Simţind cu deznădejde că discursul său n-are nici o şansă să-i aducă rating, domnia sa il colorează cu o declaraţie scandaloasă sau cu un gest deşucheat. Inainte de a ajunge preşedinte, Traian Băsescu a repurtat succese colosale cu această manieră nonconformistă de a fi. Formula era adecvată perfect la condiţia sa de politician de Opoziţie blocat mediatic. Pentru a sparge boicotul mediatic, impus de un PSD care stăpănea presa prin publicitatea de stat, dar şi prin şantajarea patronilor, Traian Băsescu avea nevoie de declaraţii şi gesturi şocante pănă la stupefacţie. Nonconformismul făcea parte dintr-o ipostază mai largă de actor politic. La vremea respectivă, domina viaţa publică Partidul Stat, PSD. Formaţiunea de guvernămănt se infăţişa drept un Goliat strivitor, dar greoi in reacţii. Faţă de acest Uriaş birocratic mediocru, dar infricoşător prin puterea deţinută, cea mai bună ipostază de luptător era cea a lui David. Mai bine decăt Theodor Stolojan, el insuşi un FSN-ist năpărlit, Traian Băsescu avea avantajul mişcărilor rapide, al inteligenţei seducătoare pentru publicul urban, educat, străin, ca şi azi, PSD-ului. Politician de instinct, Traian Băsescu a adoptat căt ai clipi ipostaza lui David care se luptă cu Goliatul. Desigur, PSD-ul nu era chiar un Goliat sau, mă rog, era un Goliat cam nătăng. Totuşi, ipostaza asumată de Traian Băsescu era in perfectă concordanţă cu imaginea publică a PSD.


Cu această ipostază, Traian Băsescu a repurtat un succes electoral incredibil. Ajuns preşedinte, domnia sa n-a sesizat că opinia publică il percepe intr-o nouă ipostază: cea de şef al statului, de Conducător situat deasupra iarmarocului politic intern. Domnia sa a continuat să exerseze formula care ii adusese succesul electoral incredibil. Şi cum ipostaza de David are nevoie de un Goliat, domnia sa a pornit in căutarea Goliatului cu care să lupte. A optat la inceput pentru PSD. Fostul partid de guvernămănt a fost infăţişat ca un pericol uriaş şi acum, după ce pierduse alegerile. Din nefericire pentru Traian Băsescu, PSD a intrat in coşmarul confruntărilor interne. Iţi venea să-i plăngi de milă, nu să-l urăşti! Traian Băsescu a intuit rapid schimbarea şi, renunţănd la PSD in teatrul luptei sale cu Goliatul, a optat succesiv pentru alţi duşmani: corupţii, grupurile de interese nelegitime, cei 322, mogulii din presă, oligarhii. Rănd pe rănd, identificarea acestora drept Goliaţi cu care agerul David se bate a eşuat lamentabil. Numai un idiot putea crede că şeful statului, omul care are in măini procurorii, agenţii serviciilor secrete, presa, două partide, PD şi PLD, o parte a PSD, e un David care se luptă cu Goliatul. Ultimul adversar ales de Traian Băsescu pentru a fi infăţişat drept un Căpcăun cu care domnia sa trebuie să se bată a fost aşa-zisa clasă politică.


Luănd locul Partidului-Stat, clasa politică a fost infăţişată ca un Goliat pe care David de la Cotroceni şi-a propus să-l răpună in aplauzele Poporului. Acestei ipostaze, care o repetă pănă la greaţă pe cea din campania din 2004, i-au corespuns mijloacele electorale folosite in urmă cu trei ani: indemnuri stupide, gen Hai la curăţenie!, porecle neinspirate ("listaci"), cuvinte pe căt de mari, pe atăt de găunoase (cea de-a doua Revoluţie, după cea din decembrie 1989), robotul la care răspundea preşedintele inregistrat. Pentru bătălia cu un PSD greoi, neadecvat la modernitate, aceste mijloace aveau, cum ar fi spus Camil Petrescu, substanţialitate. Pentru bătălia cu aşa-zisa clasă politică, aceste mijloace au păcătuit prin ridicol.

Ce om inteligent putea să-l ia in serios pe cel mai puternic om din Romănia in ipostaza de Prăslea care se bate cu Zmeul? La trei ani de la victoria din 2004, Traian Băsescu n-a realizat că e şeful statului. Nici nu va realiza, deoarece, dacă şi-ar asuma ipostaza de Şef al statului, Traian Băsescu ar trebui să facă totuşi ceva. Preferă, in continuare, să dea din gură.