Sfârşit de domnie la Cotroceni

Ceea ce frapează în ultima vreme la preşedintele Băsescu, indiferent că se află la tunsul oilor în Bucovina, la intronizarea Mitropolitului de Slobozia, la cumpărături în mall-ul de la Băneasa, la întâlnirile CSAT etc., este limbajul trupului. Privirea piezişă, râsul forţat, gesturile spasmodice sugerează un animal hăituit; rănit, dar încă puternic şi gata să-şi vândă scump pielea.

Preşedintele ştie totdeauna ce face. Chiar şi atunci când instinctul este acela care, luând locul raţiunii, îl împinge într-o anumită direcţie, el înţelege precis unde merge. Traian Băsescu nu se foloseşte la întâmplare de valurile create de alţii, ci se urcă pe valurile pe care însuşi le face, convins că ele îl vor duce la limanul dorit. Este iresponsabil, în sensul că, urmărindu-şi propria ţintă, acceptă toate consecinţele negative pe care atingerea acesteia le are pentru ceilalţi, dar este responsabil, în sensul în care acceptarea amintitelor consecinţe este conştientă.

Atunci când secretele istoriei ultimilor ani vor fi dezvăluite vom afla că multe dintre gesturile domnului Băsescu au explicaţii. Altădată, principii danubieni nu puteau obţine domnia decât cu acordul puterii suzerane, angajându-se în schimb să îi susţină campaniile de cucerire, să menţină ordinea la hotarele sale şi să renunţe la cetăţile de apărare.

Dezordinea neofeudală consecutivă căderii imperiului sovietic - sau mai degrabă a sistemului imperial bipolar sovieto-american - reînvie vechile rânduieli, făcând ca unii lideri ai statelor mici şi mijlocii cu poziţii strategice interesante să îşi cucerească mandatele tot prin protecţie străină şi "jurăminte de vasalitate".

Dincolo de patimile contemporane, istoria s-ar putea să îl plaseze pe preşedintele Băsescu alături de domnitorii valahi care au acceptat vasalitatea în faza de ascensiune la domnie, pentru ca apoi să se întoarcă împotriva suzeranului, pe de o parte, din dorinţa nobilă de a se transforma din supuşi în aliaţi (trădarea patriotică), iar, pe de alta, din aceea ignobilă de a fi lăsaţi a-şi exploata ţinutul nu spre liniştea străinilor, ci spre îndestularea propriei familii (trădarea oligarhică).

Dintr-o asemenea perspectivă, proclamarea Axei Washington ş Londra ş Bucureşti, condamnarea comunismului, deconspirarea Securităţii, lupta cu corupţia sau războiul cu terorismul global au sens. Nu mai puţin, alianţele cu Ucraina portocalie şi Georgia atlantofilă sau încercarea de a transforma Marea Neagră din "lac rusesc" în "avanpost american". Chiar şi sprijinul dat lui Vladimir Voronin în Moldova se înscrie în aceeaşi notă.

Exasperat de critici, domnul Băsescu a încercat să le explice "boierilor pământeni" "teoria licuricilor": lumina "marelui licurici" este singura la care îţi poţi croi destinul.

Cu timpul însă, lucrurile s-au schimbat. Naţional-comunismul condamnat retoric a fost înlocuit cu o combinaţie de naţional-populism şi autoritar-populism. Lupta cu corupţia a însemnat doar o schimbare a gărzii oligarhilor locali, spre satisfacţia unora dintre corupătorii externi, dar spre nefericirea altora. (Pseudo)deconspirarea Securităţii a slăbit sistemul imunologic al statului democrat simultan cu transformarea serviciilor de informaţii în agent politic intern, resuscitând statul poliţienesc.

Toate acestea au o scuză: încercarea preşedintelui de a scăpa de "iobăgie". Când a încercat însă să se urce pe meterezele cetăţii naţionale a constatat că nu are la dispoziţie decât grămada de moloz rămasă din zidurile pe care le dărâmase.

Sfidarea periculoasă lansată la adresa SUA prin neparticiparea la ziua naţională a aliatului strategic transatlantic al României nu este semnul populismului electoral, cum cred unii, ci acela al cinismului celui care se ştie condamnat. În aşteptarea firmanului de mazilire, preşedintele-jucător aruncă ipocrizia şi dă poftelor sale regim de reper valoric.

Sabordează partidul la cârma căruia a navigat, îi umileşte pe intelectualii care l-au susţinut, îşi insultă vecinii cărora le-a promis sprijin şi îşi repudiază aliaţii, promovează pe faţă nepotismul (vezi EBa) şi impune păstrarea sau promovarea în funcţii a membrilor camarilei sale corupte şi incompetente (Iacob-Ridzi, Udrea, Boagiu, Macovei etc.). O domnie care a început în ură şi dispreţ se termină în ură şi dispreţ.