Sfârşitul iluziei portocalii în Ucraina

După eşecul contestării în justiţie a rezultatului alegerilor prezidenţiale de premierul Iulia Timoşenko, incertitudinile s-au risipit: noul preşedinte al Ucrainei este Victor Ianukovici. Exact persoana acuzată în 2004 de falsificarea scrutinului pentru şefia statului, acuză care a scos mulţimile în stradă, declanşând "revoluţia portocalie".

Este revenirea lui Ianukovici o contra revoluţie sau o restauraţie? Răspunsul ar fi afirmativ dacă o revoluţie ar fi avut loc cu adevărat. În realitate nu a fost vorba decât despre o iluzie revoluţionară. Revolta străzii a fost determinată de raţiuni social-morale şi naţionale. Pe de o parte, ea a fost un protest împotriva corupţiei care macină societatea ucraineană; o răscoală împotriva oligarhilor înfloriţi în umbra regimului Kucima. Pe de altă parte, a fost o mişcare de emancipare naţională.

Amestecul făţiş al preşedintelui rus Vladimir Putin în sprijinul lui Victor Ianukovici a testat dorinţa majorităţii ucrainenilor de a fi cetăţenii unui stat cu adevărat suveran. Despre ordinea politică internă nu a fost vorba decât în imaginaţia neoconservatorilor euroatlantici, care au încercat un export de revoluţie. Export imposibil şi de aceea, iată, eşuat.

Ceea ce s-a obţinut în 2005, prin repetarea alegerilor, a fost doar o schimbare de conducere. Aşezată pe baze oligarhice similare, noua conducere nu a adus transformările de sistem caracteristice unei revoluţii. Ea a reuşit însă să ţină ţara într-o instabilitate politică permanentă şi să alieneze societatea în raport cu elita politică.

În tot acest timp, dreapta euroatlantică nu a încetat să descrie tandemul cu năbădăi Iuşcenko-Timoşenko drept prooccidental, iar pe Victor Ianukovici drept prorus. Iată de ce obţinerea de către liderul-simbol al "revoluţiei portocalii", Victor Iuşcenko, a numai 5% din voturi la alegerile prezidenţiale din 2010 ar trebui să echivaleze cu o contrarevoluţie, având caracter antioccidental.

Nimic mai fals! Dacă Victor Iuşcenko ar fi fost cu adevărat prooccidental, ar fi introdus reformele economice, politice şi constituţionale pe care a încercat să le introducă Victor Ianukovici în perioada de coabitare cu cel dintâi, în care a fost prim-ministru, şi pe care le-a promis din nou în campania electorală. Dacă Victor Ianukovici ar fi fost prorus, nu ar fi susţinut consolidarea investitorilor urcraineni din est (maloruşi) pe linia conflictului de interese cu omologii lor ruşi.

Este limpede, aşadar, că ucrainenii nu caută un lider prooccidental sau prorus, ci unul proucrainean. În acest context, de-abia acum apare riscul ca Victor Ianukovici să devină prorus. Se va întâmpla astfel dacă Occidentul euroatlantic nu se va debarasa de prejudecăţile autocultivate spre a-i întinde o mână fermă noului preşedinte ucrainean, permiţându-i să consolideze coeziunea naţională ucraineană prin efectele pozitive ale integrării economice, asocierii politice şi convergenţei instituţionale ale Ucrainei cu UE.