Sfârşitul stângii naţionale în Europa?

Recentele alegeri din Germania i-au adus pe social-democraţi la o prăbuşire egală cu cea din zilele Republicii de la Weimar. În Portugalia socialiştii au pierdut nouă procente faţă de alegerile precedente şi majoritatea absolută. Victoria PASOK în Grecia este de fapt rodul unui vot negativ. Laburiştii britanici numără zilele până la un inevitabil eşec electoral de proporţii, în timp ce în Olanda social-democraţii stau în sondaje sub 10%. Guvernele de stânga sunt pe cale de dispariţie în UE. Aceasta în timp ce criza economico-financiară globală care a marcat eşecul neo-liberalismului şi a confirmat justeţea ideilor social-democrate, a determinat partidele dreptei să preia - şi chiar cu succes - dacă nu gramatica măcar vocabularul stângii. De ce oare în gura dreptei ideile stângii sună mai convingătoare? Cum se face că electoratul preferă copia oferită de dreapta, originalului reprezentat de stânga?

În restul lumii lucrurile stau altfel. În America Latină stânga se ridică. Chile şi Brazilia au acum guverne social-democrate; Venezuela şi Bolivia guverne socialiste. Cuba rămâne comunistă (cu nuanţe de modernizare ce nu trebuie subestimate), iar în Nicaragua sandiniştii au revenit la putere prin alegeri libere. În Asia, pentru prima dată în istoria Japoniei social-democraţii sunt chemaţi la guvernare de un electorat sătul de democraţia monopartidă democrat-liberală. Ca să nu mai vorbim de China cu a sa economie socialistă de piaţă şi cu partidul său reformator care a plasat ţara pe orbita superputerilor. Africa şi Australia arată tendinţe similare. În SUA, fenomenul Obama probează şi el atracţia valorilor stângii.   
Avem de a face, deci, cu două tendinţe contradictorii. Pe de o parte, în Europa partidele de stânga pierd, în timp ce în restul lumii câştigă. Pe de altă parte, în Europa ideile stângii câştigă, în timp ce partidele stângii pierd.

Lista explicaţiilor este consistentă. Iată câteva: stânga europeană nu are probleme cu comunicarea, ci cu comunicatorii, respectiv cu liderii care şi-au pierdut credibilitatea din cauza modului de viaţă în conflict cu principiile predicate şi a prea multelor compromisuri făcute cu dreapta neo-liberală; dreapta nu a preluat de la stânga decât retorica, iar nu şi politicile sofisticate şi adesea contrare naturii umane (sărăcia conduce spre egoismul servit de protecţionismul naţional al dreptei, iar nu la solidaritatea internaţionalistă a stângii), de aceea fiind mai uşor de înţeles şi de urmat; politicile dreptei amendate cu ideile stângii au condus, dacă nu la eradicarea cauzelor crizei economice şi nemulţumirilor sociale, cel puţin la calmarea simptomelor, făcând ca teama de schimbările structurale propuse de stânga să fie mai mare decât teama de greutăţile vieţii curente, eventual reproşabile dreptei; în restul lumii o stângă prudent apropiată de centru vine sau stă la putere în locul regimurilor dictatoriale de extremă dreaptă ori al anarhiei (nu ca alternativă la guvernările democrate de centru-dreapta), în timp ce în Europa oferta unei stângi prea apropiate de centru fie nu se mai poate distinge de oferta unei drepte sensibilizate deja de revendicările sociale, fie nu corespunde sensibilităţii unui electorat care şi-a vindecat de mult rănile produse de politicile extremei drepte.

Rezultă că fără trecerea printr-o nouă experienţă devastatoare de tipul celei naziste - lucru de nedorit şi, din fericire, de neimaginat în ordinea europeană de azi - stânga şi-a epuizat mesajul naţional în chiar ceasul victoriei acestuia asupra dreptei. Stânga a civilizat capitalismul naţional; trebuie să o facă acum cu cel global, refugiat pe piaţa transnaţională europeană. Totodată, dreapta naţională creştin-democrată şi republicană care a fondat după război Comunitatea europeană pe ideea că pacea rezultă din dezvoltarea comună prin liber schimb, şi-a pierdut magia într-o Europă în care fără integrare politică nu este pace socială, iar fără pace socială nu este pace pur şi simplu. În Europa dreapta nu mai inspiră; stânga nu mai inspiră la nivel naţional. Este, deci, vremea unui schimb de locuri. Acesta impune, însă, ca stânga să îşi găsească lideri europeni, iar nu să rămână ostatică miopiei egoiste a liderilor naţionali. Aşa s-ar salva şi stânga şi Europa.