Sfârşitul unei iluzii

Zilele acestea, un sondaj de opinie ne arată ceea ce bănuiau cei mai mulţi cetăţeni: sfârşitul iluziei portocalii şi instalarea celei mai grave crize de încredere în conducătorii politici de după decembrie 1989. Se pare că în rândul ţărilor democratice europene nu s-a mai înregistrat situaţia în care un preşedinte în funcţie să fie respins de 65% dintre cetăţeni. Iar cele 7% din opţiunile de vot ale partidului său portocaliu indică fără dubiu prăbuşirea. Şi recentul raport al Comisiei Europene evidenţia "slaba eficienţă a guvernării în direcţiile reformei" pe care însuşi guvernul şi le-a asumat. CE n-a aşteptat contra-raportul anunţat de Traian Băsescu, ci a reconfirmat fără rezerve propriile aprecieri.

Termenii duri ai raportului CE nu sunt la adresa României, aşa cum încearcă să se justifice Traian Băsescu printr-o prea simplistă demagogie. Ei sunt la adresa guvernului domniei sale, iar aprecierile românilor, cum se vede, sunt cu mult mai severe decât ale Comisiei Europene.

Piatra de hotar a portocaliilor era "Procesul comunismului", dar acest proces politic, artificial, incomplet şi lipsit de exemplificarea competentă a stărilor economice şi sociale ale trecutului comunist n-a fost decât praf în ochi. Mai degrabă am asistat la o manipulare pe fondul căreia s-a întins ca o pecingine corupţia cea mai agresivă şi nesimţită practic în întreaga sferă a administraţiei din România. Recentele inundaţii au confirmat atât de dramatic că o politică gangrenizată de corupţie conduce inevitabil la un haos absolut al mecanismelor administrative şi regulilor financiare.

Eşecul unei guvernări şi al unui lider este întotdeauna o experienţă în curs de desfăşurare. Culminaţia eşecului este dată de reacţia populară faţă de o guvernare greşită sub toate aspectele sale şi consecinţa nu poate fi alta decât schimbarea. E vorba despre viaţă, aşa cum este ea trăită de români astăzi. Groaza prezentului constă în descompunerea lui: restrângerea şi finalmente prăbuşirea nivelului de trai, incapacităţi de plată tot mai răspândite ale întreprinderilor şi familiilor, părăsirea ţării de către mulţi români, printre care cea a specialiştilor (medici şi personal medical, ingineri, arhitecţi şi tehnicieni, profesori şi cercetători) conduce, fără remediu, la destrămarea îngrijirii sănătăţii, îngrijirii copiilor şi bătrânilor şi educaţiei tinerilor.

Colac peste pupăză, ne trezim şi cu revendicarea grosolană şi iresponsabilă a replicării unui Kosovo independent în Ţinutul Secuiesc, adică în centrul României şi totodată în dispreţul istoriei sale şi îndeosebi a evoluţiei remarcabil de democratice ("model democratic exemplar", aşa cum o caracteriza fostul preşedinte american Bill Clinton în 1999) a convieţuirii interetnice realizate în ultimii 20 de ani. Să nu fie această revendicare un nou prilej de demagogie, ci, dimpotrivă, un prilej de reafirmare a uneia dintre nu foarte multele împliniri ale democraţiei postdecembriste.

Suntem într-un timp care nu mai poate aştepta. Nu mai putem admite ca viaţa noastră să fie guvernată de teama zilei de mâine şi pâlpâiri tot mai slabe de speranţă pentru o revenire la o normalitate acceptabilă. Suntem într-un timp care cere angajamente.