Şi nu i-ai spart dinţii?

Mioriticul român iese din fabule şi nu se mai potriveşte în bancuri. Tot ce ştim despre el, despre noi, se face ţăndări, ca o farfurie lovită cu toporul. Moldoveanul care cunoaşte, în tehnologia făpturii lui, trei viteze de deplasare – înşet, înşetişor şi pi loc nu mai e el. Un concubin nervos din Vaslui a omorât cu pumnii un copil de grădiniţă care plângea enervant. Cum de s-a enervat atât de fulgerător şi asasin molcomul nepot al Vrâncioaiei? Ardeleanul suportă şi el un transplant inexplicabil de organ detonant, circumvoluţiunea dinamitei fiind încastrată în scăfârlie. O colecţie recentă de cotonogeli inexplicabile dărâmă sute de ani de folclor temperamental şi dă de râpă cu iluzia educaţiei austriece. Unde-i ardeleanul care, aşezându-se pe canapea, în tren, nimereşte fix într-o piuneză care, fireşte, i se înfige în cur. Se ridică domol, o extrage şi constată că e ce bănuia, adică o piuneză, şi-o îndeasă la loc în popou, reocupându-şi poziţia. Dacă trebe, trebe, zice el resemnat. Ei bine, azi nu mai e nevoie să se aşeze în piuneză. Nu mai acceptă resemnat nimic. E furios când nu i se întâmplă nimic rău pentru că nu i s-a întâmplat. Dacă îl calcă cineva pe umbră sare la bătaie. Ciudat este că revoltele românilor n-au anvergură istorică, rar se ceartă cu cârmuirea şi iau istoria de brăcinari. Se cotonogesc doar între ei. Şoferii, cei mai mulţi, au sub scaun o ghioagă de baseball, iar şoseaua a devenit un câmp de bătălie. Ţi-a tăiat unul calea, îl urmăreşti, i-o tai şi tu. Urmează o spargere reciprocă de geamuri, nevestele îşi dau simetric cu poşetele în cap, iar povestea se termină cu poliţia şi spitalul dimpreună. În minunata cetate de scaun a Târgoviştei, unde deunăzi lansai nişte cărţi şi CD-uri, cucerit de eleganţa intelectuală şi sufletească a participanţilor, s-a petrecut o crimă la trei paşi de poliţişti, în imposibilitatea de a interveni. Un puşti trece pe lângă altul, în drumul lui spre liceu. Staţionarul, fără motive logice şi explicaţii (pare a fi vorba de ierburile lăudate electoral de EBA) îi retează fulgerător carotida. Se mai întâmplă, zice relaxat drogatul, cu organul fricii extirpat şi nemuncit de vreun regret. Aşa e viaţa! – trage el concluzia filosofic, de sub o frunte neanderthaliană.

Românii, de la o vreme, se ceartă stupid şi se omoară banal. Absenţa argumentelor pentru un asasinat nu incomodează. Părinţii îşi duc copiii până-n uşa clasei, de mână, şi şi-i recuperează aşişderi. Acasă află că – aşa cum povesteşte în clipa asta o directoare de şcoală din Dorohoi – că minorul a fost violat „oral şi anal” chiar în clasă. Agresivitatea, abuzul, violenţa extremă s-au strecurat în viaţa noastră pe terenul secetos al unei existenţe sărace, măcinate de frustrări şi alimentată cu exemple abundente oferite de personaje, reale sau cinematografice, excesive cu pumnul. Molcomul român rămâne răbdător doar în chestiuni colective şi istorice. În rest proliferează fiara, iar în apartamentul de alături poţi descoperi omul cavernelor înviat de o ţeavă spartă. Asasinatele, din ce în ce mai multe, rămân cu autori necunoscuţi, victima şi criminalul neavând nimic comun, doar fatalitatea de a se fi intersectat, într-o zi, pe un trotuar în care cele două mormane de nervi s-au ciocnit. Povestesc că unul îmi înjură părinţii morţi după un articol în care eu scriu despre iubire. Şi nu i-ai spart dinţii? – sunt apostrofat.