Şi prostituţia are patrii

Când doi oameni poartă acelaşi nume, cum ar fi Gheorghe Ionescu, putem fi si­guri că asemănarea se opreşte aici. Prostituţia, ca atribut dintotdeauna al umanului, se cheamă pretutindeni prostituţie, dar e o realitate foarte diferită de la ţară la ţară, de la un loc la altul, de la un climat economic la altul. În România, prostituţia are o definiţie cât se poate de românească.

Europa vrea să-i asigurăm o definiţie occidentală. Europa ne impune tot felul de integrări, pe care socialul românesc nu le poate subvenţiona. Legalizarea pros­ti­tuţiei n-ar fi decât încă o lege fără nici o şansă de a fi aplicată, întrucât această le­galizare e, în fapt, un lung proces econo­mic şi organizatoric. România are un de­ficit organizatoric major, în toate domeniile. Prostituţia de pe şo­sea­ua de centură a Bucureştiului e cea mai amărâtă formă a îndeletnicirii, pentru că şi şoseaua de centură a Bucureştiului e cea mai primitivă şi mai neterminată în­truchipare a conceptului de centură ur­ba­nă.

La câtă improvizaţie, hoţie şi prostie inginerească dovedeşte această şosea de centură a Capitalei, prostituţia din punctele ei cele mai nefuncţionale e o chestiune de dotare naturală. Cine cunoaşte şoselele de centură din Vestul Continentului ştie că, din proiect, şoselele nu permit acest tip de parazitare.

În Olanda, legalizarea prostituţiei n-a însemnat decât impozitarea unor practici sexuale din porturi, rezultând din tradiţia şi importanţa comerţului maritim al Ţă­ri­lor de Jos. Prostituţia din bogatele porturi olandeze a fost soluţia potrivită la viaţa de marinar. Soluţia logică, tolerată din ra­ţiuni economice de bogata societate olandeză şi, în final, oficializată în cuprinsul unei idei de igienă publică foarte costisitoare, dar pe care Olanda şi-o poate permite. Economia Ţărilor de Jos e bazată pe traficul de mărfuri, iar drogurile şi prostituţia sunt o clauză a traficului cu efect or­donator. Am văzut câteva pagini din controalele prefecturii în Brăila, de dinainte de 1940, referitoare la prostituatele ora­şu­lui-port. Catastiful cu numele, fotografii­le, situaţia familială şi condiţia patronală aveau ceva din rigoarea unui act de afa­ceri, foarte atent controlat de stat. Ce m-a reţinut din aceste cataloage au fost foto­gra­fiile fete­lor. Nici una nu avea trăsături de bos­che­tară. Dacă n-aş fi ştiut cu ce me­se­rie se îndeletnicesc, puteam să cred că văd nişte domnişoare din clasa de mijloc!

Sărăcia românească e, totuşi, una europeană, profund deosebită de masiva să­ră­cie din India şi de raţiunile mistice şi de recensământ ale acesteia. Un gen aparte românesc de mândrie, generalizată la treburile care  nu impun sentimente na­ţio­nale, îi face pe cei care scriu şi discută chestiunea legalizării prostituţiei să ocolească definiţia ei completă, cu toate componentele unei existenţe marcate de etnic, tribal şi criminalitate, dar şi cu manifestări privilegiate, pe etajul lumii bogate. Despre care prostituţie e vorba?
Şi, în definitiv, cine e calificat să desemneze graniţele dintre multele şi diferitele clase de prostituate?