Sicriul, accesoriul cel de pe urmă

Ultimele două decenii ne-au prilejuit întâlnirea cu memoriale improvizate, cu nimic mai puţin impresionante decât cele făcute să dăinuiască, sculptate în marmură sau granit. Ne amintim de nenumăratele bilete colorate adresate lui Steve Jobs, unele cu desenul unui măr muşcat, care au împodobit vitrinele magazinelor Apple.

Dar cum am putea să uităm florile, mesajele şi jucăriile de pe gardurile palatului Kensington şi de la intrarea în tunelul de la podul Alma, destinate prinţesei Diana. La fel, cele care aminteau de Alexander McQueen, alt idol dispărut.

Cei care pleacă dintre noi sunt personajele principale ale unor ritualuri vechi de când lumea. Unii sunt îngropaţi, alţii arşi pe rug. În anumite culturi, cei morţi sunt abandonaţi păsărilor şi anima­le­lor de pradă, agăţaţi în copaci sau ascunşi în peşteri. Marinarii îi tri­mit pe călătorii mai puţin norocoşi în valurile Oceanului. Mumii­le sunt păstrate şi respectate, la fel şi scheletele.

S-au scris biblioteci întregi de studii antropologice privind re­la­ţia dintre cei vii şi cei care nu mai sunt. Studiul semnat de Sarah Murray – "Ieşirea din scenă – de la magnific la macabre" – ne ofera câ­te­va noutăţi. Pentru autoare, o călătorie în Insula Bali, mai exact în oră­şelul Ubud, reprezintă ocazia întâlnirii cu unul dintre cele mai spectaculoase ritualuri.

Printre nenumăratele temple se ridică un taur imens, înalt de mai bine de cinci metri, construit din hârtie cerată, lemn şi bambus. Îm­podobit cu fragmente de oglindă, clopoţei şi monede. Colorat în roşu, negru şi auriu, taurul ascunde trupul neînsufleţit al prinţului Agung Suyasa. Drumul acestuia spre lumea de apoi începe printr-o teribilă conflagraţie, taurul arde, înconjurat de demoni, dragoni şi prinţese. Spectacol impresionant, ca în poveşti, dedicat unui mu­ri­tor care şi-a jucat rolul.

De aici, autoarea ne duce în Ghana, unde, prin 1950, s-a instalat o modă stranie şi pitorească, cea a sicrielor figurative. Se spune că un şef de trib şi-a dorit foarte mult o lectică, un palanchin, în fine, un scaun purtat pe umerii supuşilor, în formă de păstaie a arborelui de cacao. Din păcate, s-a prăpădit cu câteva zile înainte de li­vrarea comenzii, aşa că palanchinul a fost folosit drept sicriu.

Inspirat de şeful de trib, un renumit tâmplar de lux, Seth Kane Kwei, s-a apucat să construiască un sicriu mai puţin convenţional, în formă de avion. Era o dovadă de afecţiune şi respect pentru ră­po­sata sa bunică, al cărei vis era o călătorie aeriană. De atunci există sicrie în formă de peşte, de telefon mobil, de sticlă de Coca-Cola, toate vopsite în culori vii, unele dintre ele adevărate opere de artă mai mult sau mai puţin naivă.

Pe celălalt ţărm al continentului african, în Kenya, înmormântari­le devin adevărate chermeze, cu sute de invitaţi, cantităţi incredibi­le de mâncare şi băutură şi formaţii de toboşari. Dansul şi muzica "pe viu" alternează cu DJ dintre cei mai cunoscuţi şi mai bine remuneraţi.

Se dansează şi ceva mai la sud, în Madagascar. Membrii tribului Merina obişnuiesc să scoată din morminte oasele celor dragi, să le învelească în ţesături de mătase şi să danseze cu ele. Nu este singurul exemplu de legatură între dans şi moarte. În Mexic, sărbătoarea numită Dia de los Muertos, adică ziua morţilor, aduce pe străzi şi în cimitire mii şi mii de oameni deghizaţi în schelete, demoni sau monştri.

Ei cântă, dansează şi aduc "ofrendas" celor care nu mai sunt printre noi. Se construiesc memoriale în formă de birouri, magazine, locuinţe şi se consumă cranii de zahar, pâini şi prăjituri în formă de sicrie şi se bea foarte multă apă. Morţilor le e sete tot timpul.

În Oklahoma sunt la modă sicriele în formă de automobile de mare performanţă, de pompieri sau militare. O firmă din Michigan se mulţumeşte să le decoreze cu emblemele unor echipe de baseball sau cu imagini din Star Trek. Compania Vic Fern din Nottingham oferă reproduceri de şlepuri, chitare, ouă sau Rolls-uri. Începe să fie la modă fabricarea diamantelor, care foloseşte ca materie primă carbonul din cadavrele incinerate.  

Toate astea fac să îmi placă din ce în ce mai mult sintagma argo­tică: "pardesiu de scânduri".