Sindromul Hubris

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Prof. dr Carol Stanciu, din Iaşi, a publicat în Viaţa Medicală un articol despre transformările care se produc în individ, când acesta ajunge la putere. Sindromul Hubris nu e menţionat în tratatele de medicină şi nici nu este un termen consolidat ştiinţific, deoarece nu impune o supraveghere clinică şi tratament. Cum îi iei omului puterea, cum e iarăşi normal, de treabă, lipsit de trufie. Cauza e puterea, consecinţa e distorsionarea eului.

Cunoscut din antichitate, comportamentul de tip Hubris era socotit o crimă contra societăţii şi pedepsit ca atare. Se trata prin tăierea capului. În descrierea sindromului Hubris, domnul profesor află toate manifestările paranoice ale omului politic. Iată, într-un singur portret-robot al politicianului ajuns în vârf, cele 14 trăsături definitorii hubris: 1. Narcisism. Lumea e o scenă, iar hubrismanul joacă rolul principal; 2. Tot ce face şi tot ce spune e prin referinţă la el. De altfel, deşi în limba română pronumele personal e redundant, hubrismanul spune mereu Eu, Eu, Eu… 3. Preocuparea obsesivă pentru imagine. Face orice ca să apară la televizor, nu contează în care emisiuni, numai să fie văzut; 4. Comportament mesianic. Are soluţii pentru salvarea patriei, a omenirii; 5. Se  identi­fică în absolut cu instituţia. Nu e mi­nistrul cutare, e chiar Ministerul. Nu e şeful partidului, e însuşi partidul; 6. Foloseşte pluralul în loc de singular: aranjăm noi, facem noi curăţenie, noi suntem cei mai buni; 7. Are numai convingeri, deşi se ştie că deştepţii au şi îndoieli, pe când tâmpiţii doar convingeri; 8. Nu e la judecata oamenilor, ci numai la a lui Dumnezeu. E tot timpul cu numele lui Dumnezeu în gură, ca şi cum ar avea o relaţie privilegiată cu divinitatea. E scârbos de evlavios, până în punctul în care jigneşte credinţa celorlalţi; 9. Poate totul, ştie tot, rezolvă tot, numai să fie lăsat să ajungă preşedintele ţării; 10. E nerăbdător, impulsiv, exagerat, mârlan, tot timpul peste interlocutori, are ultimul cuvânt; 11. Ignorează realitatea, evidenţele, ce nu vede şi nu ştie el înseamnă că nu există; 12. Refuză orice corecţie la viziunile şi delirurile sale politice. Democraţia e mijlocul prin care el ajunge la putere şi atât; 13. Din toate aceste pricini enumerate până aici, incompetenţa sa devine un pericol public. E sigur că lumea începe şi se termină cu el. De aceea, când e dat jos, vrea să distrugă totul în jur, ca să-i pedepsească astfel pe ingraţii care nu-i recunosc superioritatea; 14. E cameleonic. Odată ajuns jos, glumeşte pe seama exceselor pe care le-a săvârşit, e linguşitor cu cei pe care i-a chinuit, primeşte cu zâmbetul pe buze picioare în fund şi adună, adună, adună în subconştient motive de răzbunare pentru ziua în care va fi iarăşi sus.

Sindromului Hubris i se mai spune şi boala puterii. Nu-i atinge pe toţi. Dar pe cine-l infectează, îl face arogant, scâr­banic cu femeile, grăbit în replică, precipitat în decizii, cinic, infect cu subordonaţii, nechibzuit cu banul public, megaloman în tot ce-i priveşte casa, masa şi funcţia. Minte de stinge cu surâsul pe buze, convins că are şi acest drept, de a-şi bate joc de toată lumea, convins că nu are nimeni ce să-i facă.