Singurătatea alergătorului cu vederea scurtă

Într-un articol publicat în decembrie 2008 mă întrebam dacă formarea guvernului PD-L/PSD (salutată emoţionant de Preşedintele Băsescu drept împlinire a "pohtei ce pohtise") era un fericit final de telenovelă sau un înşelător început de thriller. Astăzi, când gongoricul Pact pentru România s-a transfigurat în fantasmagoricul Guvern Boc 2, avem răspunsul la întrebare: suntem martorii, dar şi obiectul unui scenariu politic de groază.

Cu puţin timp înaintea decesului anunţat al "marii coaliţii", UE aprecia că dintre statele membre România adoptase cele mai puţine măsuri împotriva crizei economice. Unei atari constatări îngrijorătoare şi dezonorante PD-L îi răspunde printr-o formulă guvernamentală probând defazajul cultural şi tulburarea imaginaţiei autorilor. Nicicând în istorie un guvern confruntat cu o criză majoră, dar beneficiind de o masivă susţinere parlamentară, nu a optat pentru trecerea la o guvernare minoritară. Niciunde în lume un prim-ministru rămas cu susţinerea a doar o treime din legislativ şi părăsit de o jumătate din miniştri nu a ezitat să-şi prezinte demisia ori să solicite un vot de încredere şi nu şi-a imaginat că poate guverna cu miniştri cumulând fiecare propriul portofoliu cu un altul despre care, în majoritatea cazurilor, nu ştie nimic. Mai mult, în loc ca instabilitatea şi vacanţa puterii la vârful ministerelor să fie compensate prin stabilitatea secretarilor de stat şi asimilaţilor lor, se procedează atât la înlocuirea acestora cât şi la reducerea numărului lor cu argumentul demagogic al economiilor bugetare. Asta în timp ce electoratul, spre deosebire de moneda naţională, pare insensibil la aberaţiile politice, iar sindicatele îşi continuă imperturbabile protestele ignorând lipsa interlocutorilor. Fericită ţară!

Tot în articolul anterior menţionat estimam că prin formarea Guvernului Boc războiul convenţional dintre PSD şi PD-L se transformă într-un război rece pe care cel din urmă are şanse să îl câştige nu doar fiindcă îşi exersase anterior capacitatea de a-şi canibaliza "tovarăşii de drum" în guvernările cu CDR şi PNL, ci şi întrucât, ca partid subordonat voinţei prezidenţiale, nu avea constrângeri ideologice, frământări de conştiinţă, alternative strategice sau dileme tactice care să îi frâneze elanul agresiv. Plecând de la acest dezechilibru dinamic creditam respectivul guvern cu o longevitate de circa nouă luni. Aşa a fost.

PSD se poate mândri cu menţinerea unităţii sale. O reuşită care cere, totuşi, nuanţări. Pe de o parte, unitatea în diversitate, specifică alcătuirilor democratice, se dovedeşte, pe termen scurt, mai puţin eficace în lupta cu unitatea monolitică de tip autoritarist. Pe de altă parte, trebuie distins între diversitatea opţiunilor tactice şi cea a agendelor strategice, între cea a nuanţelor ideologice şi a ideologiilor. Când obiective strategice diferite şi valori diferite îşi iau o faţă comună, unitatea este înşelătoare; ea nu mai este sursă de putere ci de vulnerabilitate. Când masa se acumulează pe seama identităţii şi abilitatea pe seama caracterului, unitatea nu mai este merit. Când diversitatea afectează dinamismul, decizia şi disciplina, un partid mai mic, dar mai omogen este preferabil unuia uriaş, dar cu picioare de lut.

Sunt concluzii esenţiale într-un moment în care rămas singur, PSD nu mai are decât opţiunea "fugii către Cotroceni". Costul guvernării ca partener de mâna a doua într-un regim Băsescu-Boc a fost mai mare decât ar fi fost costul unei guvernări ca partener de mâna întâi într-un guvern cu un premier liberal; cel al "marii coaliţii" cu PD-L mai mare decât acela al unei "mari opoziţii" cu PNL. Costul ieşirii de la guvernare este mai mare decât cel al intrării; ieşirea este prea târzie spre a evita plata facturii sociale a guvernării comune. Va putea oare compensa câştigul identitar al divorţului pierderea avantajelor logistice ale menajului comun? Cu gustul acestui bilanţ negativ începe PSD campania prezidenţială. El explică şi bemolul din mesajul politic care dă prioritate evacuării actualului locatar al Cotroceniului faţă de desemnarea noului chiriaş prezidenţial. Oricum, un joc în care PSD pierduse iniţiativa strategică se încheie şi un altul începe. Ceasul adevărului a sosit. Acum ori niciodată!