Socialism german sau american?

Cum vor depăşi statele criza deficitelor şi a datoriilor cu inflaţie sau suprataxare? Ideal ar fi ca politicienii să returneze lichiditatea pe care au trimis-o spre „ţările calde”. Dar cum acest lucru e puţin probabil rămâne să vorbim de două rele.
Americanii şi-au inflatat moneda, preţurile au crescut de două ori şi jumătate, salariile de două ori, dar şi-au rostogolit datoriile. Germania nici nu vrea să audă însă de o astfel de variantă şi atunci merge pe mâna unui tratat fiscal prin care doreşte să impună Eurolandului să-şi achite datoriile pe seama majorării taxelor şi a scoaterii la suprafaţă a economiei informale.

E drept, „locomotiva” UE are amintiri urâte din timpul Republicii de la Weimar şi competitivitatea pe care o generează nu impune inflatarea monedei euro. Din păcate însă, tratatul fiscal îngroapă multe dintre economiile zonei euro. „Tăvălugul” taxelor închide companii, trimite oamenii în şomaj, face, practic, economiile să nu mai funcţioneze. Acestea probabil că îşi vor achita datoriile, dar după plată viaţa economică a multor oraşe va ară­ta precum cea din Hiroshima şi Na­gasaki după bombardament. Cu sin­gura deosebire că pe cele mai înal­te clădiri ale metropolelor va flutura steagul protectorului german – nu al celui american – care mai aruncă din când în când alimente din avion.

Pentru o persoană obişnuită deosebirea majoră între suprataxare şi inflaţie e aceea că o majorare cu 5, 10 chiar 25% a preţurilor, îi poate ciunti până la un sfert din salariu, pe când şomajul i-l ia pe tot – 100%.
Sigur inflaţia constituie tot o taxă – o formă de impozitare care n-are nevoie de legiferare, după definiţia lui Milton Friedman –, dar dacă politicienii iau decizia să păstreze deficitul în anumite limite, din ce în ce mai reduse, şi chiar să-l aducă la zero pe termen lung, cum a făcut –  vă amintiţi – Administraţia Clinton, inflaţia ar putea fi micşorată ulterior. Spre deosebire de suprataxare care o dată ce a „ucis” entităţile economice nu le mai poate reînvia.

Şi totuşi dacă „panzerul” german nu renunţă la varianta cu supraimpozitarea măcar ar trebui să facă un compromis. Modelul german nu se potriveşte deloc unor ţări precum Grecia sau România, ci mai degrabă cel turcesc. Soluţia, aşadar, nu e majorarea taxelor şi reglementarea mai drastică a activităţii comer­cian­ţilor pentru a se combate „furtul”, ci un impozit forfetar pe care să-l achite oricine doreşte să desfăşoare o activi­ta­te. Apoi după ce comerciantul plă­teşte taxa face ceea ce vrea el. Creşte sau reduce preţurile, se târguieşte „ca la piaţă” în propriul magazin. De fapt, dacă ne gândim bine, asta-i şi esenţa capitalismului – piaţa –, nu asigurarea de venituri statului...

Dar mai mult, sistemul fiscal trebui pus la punct în aşa fel încât cine are posibilitatea să plătească taxa forfetară în avans să primească un discount care să fie cu atât mai mare cu cât aceasta se achită mai repede. Mai departe, în funcţie de uşurinţa cu care se plăteşte taxa se pot identifica ramurile dinamice şi elabora strategii sectoriale, după cum se pot determina şi care sunt domeniile deficitare ca ofertă. Iar forfetarul trebuie, fireşte, diferenţiat în funcţie de profitabilitate şi cash-ul generat de diversele domenii şi dacă se doreşte a fi sti­mulate sau nu.