Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
M-a aşteptat pe trotuar o femeie frumoasă, tip de moldoveancă strălucitoare alături cu soţul ei cât bradul. Femeia m-a strâns de mână şi a început să plângă. Luminţa Jianu: ”Vrem să ne întoarcem acasă. Ne-am săturat să muncim în Sardinia unde avem grijă de nişte case, ni se spune administratori, dar dăm şi teul pe jos. Ne-am săturat departe de acasă, vrem să muncim la noi, să avem cum aprinde câte o lumânare la cimitirul părinţilor”. Se agăţau de încurajarea mea că va veni momentul să muncească în ţară, precum omul prăbuşindu-se într-o prăpastie care prinde cu degetele o rădăcină de copac poate salvatoare. Nu fuseseră nişte fitecine. Imediat după 1989 ea avea o fabrică de pâine în Oneşti, iar el un restaurant. Dar năruirea economiei i-a gonit la mii de kilometri să lustruiască podelele cu teul. Am privit în ochi mulţimile de români care-şi ştergeau cu dosul mânecii şiroaiele de lacrimi pe obraz. Nu cerşeau nimic românii, nu se milogeau românii îmbrăcaţi cu haine lustruite. Ridicau pancarte multe din carton pe care îşi scriseseră doriţele: “Vrem locuri de muncă!” şi “Aduceţi-ne acasă copii!” Dintr-o curte cu gard părăginit, pe uliţa unei comune uitate de lume iese o femeie să-l întâmpine pe fiul Nicuşor. Se dă jos de pe bicicletă un fel de nălucă, un tânăr cu faţă suptă de culoarea lumânării. “Uitaţi-vă la el, are 50 de kilograme după patru ani de muncă în Italia. A venit acasă cu o brumă de bani vai de capul lor şi cred că bicicleta cântăreşte mai mult decât el. Am primit aseară telefon şi de la fii-mea care munceşte în Anglia şi m-a anunţat că vine şi ea acasă fiindcă s-a îmbolnăvit şi ca să se trateze în spitalele din străinătate ar trebui să ne vindem şi palma de pământ din spatele casei”. Faţa plânsă a României s-a năruit familia de români. Transformarea combinatelor româneşti în hale cu geamuri sparte prin care croncăne corbii i-a izgonit de acasă pe flăcăii şi fetele noastre să aibă unde câştiga un ban în cele mai îndepărtate puncte cardinale. Tehnicieni de înaltă calificare care struneau zeci de aparate de control în uzine stau la mii de kilometri în genunchi şi culeg căpşuni. Absolvente de şcoli postliceale care făceau în laboratoare analize pretenţioase când s-a pus lacătul belstemat pe locul de muncă au plecat şi spală picioarele unor bătrâni din Occidentul îndestulat. E grea viaţa în pribegie. Te mistuie dorul de strada de acasă, te arde sufletul că nu ţi-ai mai văzut copii şi părinţii, iar uneori venirea pentru câteva zile în mijlocul alor tăi e un “lux” pe care românul pribeag nu şi-l poate permite. Am cunoscut o fetiţă bucălată şi drăgălaşă coborâtă parcă din filmele cu micuţi delicioşi. Am mângâiat-o pe creştetul capului cu bucle şi i-am spus “Ce bucurie pe părinţii tăi să aibă aşa o păpuşă vie!” Mi-a răspuns sec: “Tata a plecat la muncă în Germania, a divorţat de mama şi nu vrea să mai ştie de mine”. Cred că ar trebui căutate căile de a-i putea întoarce acasă pe români. Să încercăm să redeschidem întâi câteva ateliere, apoi să încercăm să lucrăm şi poate peste puţină vreme îmbunătăţirea de câţiva centimeri va da roade. Dar problema care arde este ridicarea din genunchi a economiei româneşti pentru ca să aibă unde munci poporul. Destrămarea familiei de români e cel mai mare pericol pentru neam. Am o cămaşă pe care n-o voi spăla niciodată, pentru că sunt îmbibate în ea lacrimile unei femei trecute de prima tinereţe de undeva dintr-un colţ de Ardeal. “Să ne aduceţi acasă copiii, că ne vor găsi îngropaţi în coşciuge din lemn vechi de la lăzile aruncate. Că nici bani de sicriu n-avem”. Alături o bătrânică uscăţivă, sprijinită într-o creangă noduroasă ca degetele ei având pământ pe mână ca o a doua piele. N-avea bani de baston. Ţinea de mână o fetiţă vioaie îmbrăcată în hăinuţe rămase mici. “Maică, nu mai pot să o cresc şi fiică-mea nu se poate întoarce din Spania, că aici n-are unde lucra”. Avea în picioare gumari ca în timpul foametei din anii '40.
