Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Concurenţa e pe dos în România. În loc să câştige competiţia cel mai bun, învinge cine moare ultimul. Cu alte cuvinte, competitorii sunt premiaţi pentru rezistenţă fizică într-un mediu ostil şi linia de sosire o trec cei care au oferit servicii proaste cât mai mult posibil. Servicii care devin şi mai proaste cu cât managementul celorlaţi competitori îi determină să facă implozie. Pentru că cele mai multe firme dispar ca urmare a deserviciilor aduse de proprii conducători, decât a “deranjului” din afară.
Şi ca să vedeţi că nu bat câmpii, aduc în sprijinul celor spuse date statistice. România are cea mai scăzută pondere a serviciilor din UE în coşul de bunuri (23%, faţă de 41%), cel mai mic procentaj al populaţiei ocupate în servicii (41%) şi cea mai redusă pondere a serviciilor în PIB (58%). Cu o concurenţă atât de redusă oare cum să fie serviciile?!
Să spunem însă adevărul până la capăt. În România, multă vreme - înainte ca românii să se plimbe prin UE – nici nu s-a ştiut ce-s acelea servicii bune. Deoarece la noi nu piaţa alocă resursele şi nu mediul economic atrage investiţiile, ci înţelegerile pe sub masă. De aceea seamănă investitorii străini cu cei autohtoni, fiindcă de-a lungul perioadei postcomuniste România a preferat înţelegerile bilaterale, privatizările cu investitori strategici şi clauzele secrete în locul unor oferte publice lansate pe bursă. Polonia a mers pe mâna pieţei de capital şi a constatat că are putere mai mare de negociere când nu cere ceva de la cineva, ci plăteşte doar preţul pieţei. România vrea să dobândească putere de negociere cu piaţa internaţională de capital pe seama înţelegerilor bilaterale: se roagă de FMI să încheie un acord, certificat de bună purtare pe seama căruia să obţină bani de pe piaţă la preţuri în scădere. Polonia are indicatori buni, preferă să lucreze cu piaţa şi vine FMI să-i propună o linie de credit preventiv. Deci, polonezii îşi micşorează costurile prin intermediul restructurării, românii pe seama importului de imagine. Ghinionul nostru e că nu ne avantajează regiunea. Suntem vecini cu Europa Centrală şi trebuie să ne comparăm mereu cu Polonia. Ar fi fost mai bine în America Centrală - faţă de Haiti, stăm totuşi bine.
Economiştii apreciază unanim că specificarea şi protejarea dreptului de proprietate privată sunt condiţiile cele mai importante pentru dezvoltarea economică a unei ţări. Iar trecerea de la comunism la capitalism e un proces care n-are doar o dimensiune economică, ci şi etică. Pasul esenţial în această tranziţie constă în privatizarea resurselor, şi cea mai simplă metodă, care rezolvă şi implicaţiile etice, e retrocedarea lor.
La noi, retrocedarea a fost aplicată însă lent şi la scară redusă. Celelalte metode de privatizare sunt mai problematice. De exemplu, vânzarea prin licitaţie sau negociere directă ridică numeroase întrebări etice şi economice. Bunăoară, de ce să vândă statul ceva ce nu-i aparţine? Dat fiind că respectivele resurse nu sunt ale lui, cum poate avea statul interesul să le vândă altcuiva decât unui grup de interese care se angajează să-l sprijine pe viitor?!
