Stampe de iarnă

Despre Maria, pe care o chema Ioana. Prima dată mi s-a făcut dor de mama chiar în noaptea în care m-a născut. Dar nu din cauza asta m-am dat atât de greu jos din braţele ei. Mi-era teamă să nu cad în prăpastia din jur, care se numea viaţă. Mai târziu, mult mai târziu, am înţeles, uitându-mă cu atenţie la zborul păsărilor şi la vârfurile înzăpezite ale munţilor, că nu există nicăieri pe pământ un loc mai înalt ca în braţele mamei.

Sufeream de bine de înălţime! Ca să nu mai sufăr, a trebuit să cobor de la sânul ei. Doamne, ce greu mi-a fost la început pe pământ! Greutatea nu venea de la faptul că trăiam printre oameni, ci că eram eu însuşi om. Chiar ea, Maria, pe care o chema Ioana, mă născuse aşa. Cum s-ar zice, mă născuse greşit. Şi asta pentru că vrusese să semăn cu ea şi cu tata, care se nimeriseră, tot din cauza unor naşteri greşite, oameni şi ei.

Era bun şi pământul pe care mă aflam la ceva. Aproape la fel de bun ca laptele mamei. Plus că nu mai trebuia să umblu călcând cu buzele prin lume. Puteam să mă folosesc de picioare, şi m-am folosit! Tot aşa, de ochi şi de gânduri!

Ai grijă la suflet, o să te doară ori de câte ori o să-ncerci să-l foloseşti! Va să zică, de acolo venea durerea pe care o simţeam. Dar îmi plăcea. Îmi plăcea că eram om. Şi că o chema Ioana pe Maria. Se spunea că dumneaei îl născuse cu vreo două mii de ani în urmă pe Iisus. Însă, în loc să se laude cu asta, se lăuda cu faptul că mă născuse pe mine. Eu mă lăudam cu amintirile din vremea când sugeam la sânul ei şi când eram mai înalt şi decât zborul păsărilor, şi decât vârfurile înzăpezite ale munţilor. O chema Ioana, şi credeam c-o să rămână, măcar până se va sfârşi timpul, mama mea!

Despre ninsoare. Ninsoarea nu avea curaj să ne intre singură în casă. La început venea împreună cu tataie, se aşeza lângă sobă, ca să se dez­mor­ţească un pic, după care o zbughea ve­selă afară. Părul lui tataie se făcea ne­­gru la loc. N-are şi ea pe nimeni, zicea el. Mi-a fost milă şi-am chemat-o înăuntru.

Aş fi vrut s-o întreb ce-i fac pă­rin­ţii, dacă are copii, dar ea, ţuşti, se az­v­­ârlea pe fereastră în curte, şi din curte, în lume, şi din lume, îndărăt în cer, ca să poată cădea peste pământ şi în zilele celelalte ale iernii. Trecea prin geam fără ca geamul să se spargă. De ce ea putea şi eu nu, nu ştiu! Nu pu­tea nici tataie. Nu putea nici mama. Numai lumina şi ninsoarea, care era tot un fel de lumină, treceau prin geam fără să-l spargă. Cred că şi sfântul din icoana de deasupra patului. Dar, mai înainte, se transforma în lu­mi­nă, ca să poată. Aşa este ea, ruşinoasă, mai zicea tataie. Apoi se făcea primăvară. Şi vară. Şi toamnă. Şi din nou iarnă. După care moarte.

Venise rândul tatei să i se facă milă de ninsoare. Ea şedea câteva clipe, în orice caz, nu mai mult decât o viaţă de om, cu spinarea rezemată de sobă şi se întorcea înapoi, de unde ve­nise. Se făcea negru la loc părul tatei. Şi trecea iarna. Şi trecea pri­mă­vara. Ar fi trebuit să-mi fie frică de vară, dar nu mi-a fost. L-am văzut pe tata intrând în casă cu părul alb ca ză­pada. Părea să vină direct din nin­soa­re, însă era vară, şi vara nu ninge niciodată. De unde vii, tată?, l-am în­trebat. Din iarna vieţii mele, a zis, re­zemându-se cu spinarea de sobă. După care a zbughit-o pe fereastră, în curte, iar din curte, în lume, iar din lu­me, în cer, iar din cer, în pământ.

Trecuse direct prin geam şi geamul nu se spărsese. La fel ca îngerul din icoa­nă şi la fel ca ninsoarea. Nici măcar nu apucasem să-l întreb ce-i fac copii. Adi­că, eu. Eu eram toţi copiii lui. Şi ve­nea toamna. Şi venea iarna. Şi-mi era din ce în ce mai milă de mine, de­oa­­rece nu ştiam cine o să mă cheme în casă, să mă pot spăla de albeaţa din păr şi de frigul din suflet cu căl­du­ra dulce dinăuntru!