“Ştiu ce-aţi făcut în decembrie ’89!”

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) a condamnat săptămâna trecută România pentru tergiversarea procedurilor judiciare şi a proceselor privind Revoluţia din Timişoara. Câştig de cauză au avut în acest dosar patru timişoreni, Horia Teodor Şandru, Ştefan Răducan, Silviu Benea şi Daniela Grama, care au reclamat printre altele şi faptul că justiţia română nu s-a pronunţat într-un proces echitabil, într-un termen rezonabil, asupra vinovăţiilor din acel decembrie '89 însângerat.

Sentinţa CEDO are în acest moment rol de purificare a atmosferei viciate acum 20 de ani şi care a avut efecte nocive în societatea românească. Totodată, este o palmă dată sistemului nostru statal postdecembrist, bazat pe protecţie la nivel înalt, în numele unei aşa-zise reconcilieri naţionale, pentru actorii evenimentelor.

Acest sistem s-a clădit din mers în ultimele zile ale regimului comunist şi s-a întărit cu precădere în anul 1990, cu mineriadele. Nu întâmplător, cei care au preluat puterea au avansat în funcţii cheie ale României democratice exact personaje care cu voie, fără voie, au fost în mijlocul evenimentelor din decembrie 1989. Astfel, dacă la Timişoara generalul Mihai Chiţac arunca personal cu grenade pentru împrăştierea demonstranţilor, în câteva săptămâni l-am regăsit în funcţia de ministru de Interne al FSN-ului. Mai târziu, Dumitru Sorescu, unul dintre miliţienii care au primit ordin să preia cadavrele celor 40 de morţi din Timişoara, furate din spital, ca să le ducă la crematoriu pentru a se şterge urmele crimelor a ajuns şeful Poliţiei Române.

Aparatul de control a devenit şi mai puternic în momentul în care comandantul Diviziei din Bucureşti care a avut forţe în Piaţa Universităţii în momentul represiunii din noaptea de 21/22 decembrie '89, Gheorghe Carp, a căpătat funcţii cheie tot în Ministerul de Interne al României democratice, de unde a făcut jocurile timp îndelungat. Un alt ofiţer care ştie ce s-a petrecut în acea noapte de coşmar în Piaţa Universităţii, generalul Dumitru Iliescu s-a lipit de Ion Iliescu şi a înfiinţat SPP-ul.

Bineînţeles că generalul respectiv nu l-a mai părăsit pe cel care avea să ajungă preşedintele României nici până în ziua de astăzi. La rândul lor, subordonaţii care au acţionat în Piaţa Universităţii au împânzit timp de 20 de ani Armata, SPP-ul, Internele, SRI-ul, "0215" şi au căpătat poziţii de top în aceste instituţii. De asemenea, comandantul militarilor din Trupele de Securitate prezent în noaptea respectivă în locul amintit, Tudor Cearapin, a devenit ulterior şeful Jandarmeriei Române.

Apoi, şeful Forţei de Ordine şi Intervenţie a Miliţiei Capitalei, maiorul pe atunci Vasile Popa, a fost strategul Poliţiei Capitalei până acum câţiva ani.

Şi carierele magistraţilor din regimul comunist care în decembrie '89 anchetau demonstranţii din Timişoara din perioada 15-21 decembrie, iar apoi pe cei din Bucureşti din noaptea de 21/22 decembrie 1989 au fost fulminante. Nici când Justiţia, pusă în faţa evidenţelor, a dat sentinţe, acestea n-au fost băgate în seamă. Astfel a fost posibil ca un ofiţer, Ionel Zorilă, vinovat pentru moartea a 50 de militari şi rănirea altor 13 în ziua de 23 decembrie 1989 la Aeroportul Otopeni să fie la patru ani de la condamnare conducătorul protocolului şefului Armatei, Eugen Bădălan, şi să aibă cazierul curat ca lacrima.

Nici generalul Eugen Bădălan nu poate să nu-şi amintească aventurile sale din Timişoara şi Arad din decembrie 1989. Parcă a fost un făcut, înaltele cadre de conducere ale Armatei, mai ales, dar şi ale celorlalte instituţii de forţă, au fost selecţionate după '89 pe criteriul legăturii cu operaţiunile din Timişoara, Bucureşti şi Cluj, unde au existat mulţi morţi.

Artizanii acestor ascensiuni făcute după principiul "ştiu ce-ai făcut în decembrie '89" au fost de un cinism extrem. Astfel, nici nu a mai contat dacă unii dintre cei avuţi în vedere n-au tras, n-au dat ordine ucigaşe, nu s-au lăsat provocaţi, ci doar s-au aflat la ordin la locul nepotrivit. Loialitatea lor faţă de arhitecţii noului sistem a fost o necesitate pentru supravieţuire. Iar pentru aceasta pericolul cel mai mare a fost a se face cu adevărat lumină în dosarele Revoluţiei. La rândul lor, cu stele de general pe umeri, cu demnităţi înalte, cu privilegii, au putut duce sistemul mai departe, trăgând în sus subordonaţi după chipul şi asemănarea lor.