Subdezvoltarea se măsoară în metri cubi de hârţoage

În România abundă scrisul de mână şi pusul de ştampile, cererile cu subsemnatul redactate olograf în care se mai scrie o dată ceea ce apare în copia după actul de identitate ataşată. Timp în care alte instituţii te somează, pur şi simplu, să nu mai ceri chitanţă pe hârtie, ca să protejezi natura. Ceea ce face ca oamenii să nu mai înţeleagă nimic. Cum e bine, caligrafic, pe hârtie, sau ecologist şi responsabil social, fără a utiliza produsele de papetărie?

În fine, economia, adică tranzacțiile și cooperarea între oameni, este imposibilă în absența unui grad minim de încredere reciprocă între participanți. Fiecare își urmărește interesele proprii, dar nici una dintre părți nu pornește apriori de la ideea de a-și jefui partenerul de business. Relaxarea pe care ți-o dă încrederea îți permite să te concentrezi pe activitățile economice ca atare, pe care le prestezi, și nu pe a te feri de potențialele tentative de înșelătorie a celor cu care intri în diverse tranzacții.
Asta nu înseamnă că sunt inutile contractele scrise. Deși între gentlemeni cuvântul dat și strângerea de mână ar trebui să fie suficiente, este la fel de adevărat că verba volant, scripta manent. În plus, mai ales în ziua de azi, au loc tranzacții extrem de complexe, cu detalii multiple și în care sunt implicate multiple părți, astfel că un contract scris este în primul rând un suport pentru memorie.

Sau așa ar trebui să fie. Pentru că, de fapt, trăim într-o lume a neîncrederii, în care totul trebuie să fie legiferat și reglementat în cele mai mici detalii și în care birocrația s-a intromis în cele mai mici aspecte ale cooperării interumane. Inflația legislativă și de reglementare generată de stat s-a translatat, din păcate, și în proliferarea monstruoasă a birocrației privat-corporatiste. Încrederea a dispărut, ca și prezumția de bună-credință. Orice partener este privit apriori ca un potențial infractor.

Tocmai de aceea, nu se mai poate merge câtuși de puțin pe încredere în economie. Și la stat, și la privat, pentru orice ți se cer munți de hârtii, ștampile și parafe. Pentru a-ți deschide un cont la o bancă ești nevoit să semnezi de mână zeci de pagini de documente, până faci febră musculară. Nu mai vorbesc de efortul birocratic presupus de înființarea sau închiderea unei firme. Iar de profitat, profită „sacerdoții” licențiați de stat să „binecuvânteze” tranzacțiile din economie: notari, avocați, consultanți fiscali și alții asemenea.

Toate acestea sunt semne că societatea, de facto, a regresat. Și nu vorbim aici de evoluții tehnologice, ci morale. Încrederea dintre oameni a dispărut pentru că s-a vrut să se acrediteze ideea că, fără stat și agenții săi, homo homini lupus.