Sunt un fraier că muncesc

Cea mai mare capcană în capitalism e să crezi că va­loarea individuală te duce undeva. Că te poţi îmbogăţi continuând să munceşti într-o zonă sexy a economiei, cu salarii mari şi nume complicate pe uşa de la birou.

Cea mai mare capcană în capitalism e să crezi că va­loarea individuală te duce undeva. Că te poţi îmbogăţi continuând să munceşti într-o zonă sexy a economiei, cu salarii mari şi nume complicate pe uşa de la birou. În 99 la sută din cazurile cunoscute de om, din Miami şi până-n Tokio, banii pe munca omului (care nu cân­tă, scrie sau fluieră pe o scenă) sunt limitaţi. Fiecare companie are buget şi-n fiecare buget există un plafon. Cam ca ăla din Capela Sixtină, doar că îngerii sunt mai graşi şi lucrează la Contabilitate, unde se strâmbă la tine când tu te strâmbi la fluturaş.

Dacă vrei bani mulţi, trebuie să organizezi munca altora. Asta e regula, şi aplicarea ei dă naştere unei instituţii pe care o urâm când vedem că-i aduce altuia iaht şi nevastă blondă. E vorba de antreprenoriat – instituţie pe care oamenii o văd la fel de folositoare ca prostituţia, cu micul avantaj că, până la noi ordine, e perfect legală. Am întâlnit mulţi antreprenori şi am deja un rastel de portrete în minte. M-am gândit să scot câteva, să văd dacă-i recunoaşteţi. Cazurile sunt, fireşte, complet imaginare.

Modelul Vătaf. Tipul ăsta striga la toată lumea. Principiul lui e că, până la urmă, cineva îl va asculta şi va face ce zice, pentru un salariu mo­dest. Modelul Vătaf provine din antreprenorii care fugeau cu rulmenţi în Turcia acum 18 ani. A învăţat să stea pe loc, pentru că aşa se aude mai bine urletul. Acum are păr alb, însă nu mai mult ca angajaţii.

Modelul Vizionar. E un model de întreprinzător care are o idee de care râde lumea câţiva ani, până când îl vezi la nu-ştiu-ce top 150. Şi-n poza din revistă are mutra tocilarului pe care nu-l puteai suferi. Ca şef e mi­nunat, însă, dacă n-ai viziuni, ajungi să iei prafuri ca să păstrezi slujba.

Modelul Descurcăreţ. E patronul-şperaclu. Intră peste tot, are mereu o soluţie mică şi drăgălaşă. Business-ul lui face bani mari din mici cifre de afaceri, însă doar pentru el. La moarte, va lăsa în urmă un vraf de hârtii şi-o casă pe numele fiecărui copil pe malul Lacului Como. N-a dat toţi banii pe ea, a avut un aranjament cu un italian care îi era dator după o chestie de import-export. Nu vrei să ştii, e prea complicat.

Modelul Definitiv. åsta e întreprinzătorul grav şi impozant. Tot ce face el e de stâncă, inclusiv omleta la team-buildingul cu angajaţii la

care vine cu jetul. Are afaceri uriaşe, greutăţi cumplite pe umeri şi-o maşină care nu poate trece decât pe podurile certificate pentru artilerie. Fumează o ţigară de foi la care au muncit 100 de inşi toată viaţa lor. Sunt puţini din ăştia în România,

PIB-ul e prea mic deocamdată.

Modelul de Patron Luminat. åsta e simplu de explicat: e tipul deschis, inteligent, atent şi foarte repede în faliment.

Şi, uite-aşa, ajungem la Pa­tronul Străin – care de multe ori e doar manager, dar noi preferăm să-l credem proprietar, pare mai câinos aşa. åsta e patronul care, în opinia noastră, vrea tot binele ţării lui. Cu el ne luptăm din principiu, pentru că, se ştie, nici o altă ţară nu are voie să facă profit din banii investiţi în pământul strămoşesc, îngrăşat cu sânge, etc. Patronul străin trebuie tratat cu greve şi neîncredere – pentru că misiunea lui e să ne ţină săraci, nu?

De fapt, dincolo de stereotipurile astea mai e unul, pe care l-am verificat în practică. E vorba de Angajatul Român. Omul care poate oricând să ia un patent pentru lene şi-un premiu Nobel pentru literatură pentru românul într-o singură frază, care începe cu “Ei se fac că mă plătesc…”

Dar despre stereotipul sindical, data viitoare.