Surogate - să trăiască alţii în locul nostru

Marţi seară, o tânără domnişoară trimitea un mesaj pe twitter: "Oh, God! O vecină s-a aruncat de la etaj. E moartă". Câteva minute mai târziu ataşa şi o fotografie de la eveniment, iar detaliile continuau: "Se pare că nu e încă moartă, dar nici şanse nu îi dau medicii. Băiatul ei ţipă îngrozitor. S-a aruncat exact când intra el în bloc". Sub emoţia întâmplării, tânăra a continuat să relateze specificând după o vreme că în jurul vecinei s-au adunat câini vagabonzi, dar nu şi oameni. Îşi consuma energia şi timpul ca să relateze via telefon, unei reţele sociale online, în loc să fie acolo lângă femeia muribundă. Fie şi pentru a înlătura câinii.

Când am avertizat-o că se transformă într-o reporteriţă de la Ştirile de la ora 5 şi că urmează să o exclud din reţeaua mea online, fata a pornit un asalt despre nepăsarea mea şi neînţelegerea de care dau dovadă în faţa unei tragedii. La întrebarea "dar în loc să relatezi pe twitter, ai sunat la poliţie şi la salvare?" asaltul a fost şi mai agresiv, tânăra, care altfel e DJ la o staţie radio din Bucureşti, explicându-mi că are diploma de medic. Replica m-a dezamăgit şi intrigat în acelaşi timp.

Ca medic ar fi trebuit să fie lângă femeie, nu cu telefonul în mână relatând unei releţele sociale într-o formă cu caracter de bârfă.

Întâmplarea aceasta, oricât de deranjantă ar fi, arată o direcţie de comportament a societăţii noastre: suntem mai degrabă observatori ai faptelor, le relatăm şi le criticăm din spatele monitoarelor, dar nu ne implicăm. Vrem ca alţii să facă treaba noastră şi, dacă se poate, să preluăm noi gloria faptelor lor.

Chiar şi faptele bune le facem virtual, dăm un click şi ni se pare că milităm pentru o cauză bună, de parcă acel click ar da de mâncare unui copil, ar pune o pătură peste un animal suferind sau ar planta un copac.

Căutăm identităţi imitaţii care să ne facă treaba, iar noi să le ghidăm cu puterea minţii noastre critice.

Tendinţa o vedeţi în filmul "Surogate", o poveste în care oamenii stau în casă cablaţi la instalaţii sofisticate, iar roboţi cu chipul lor le duc faptele la bun sfârşit: se întâlnesc cu iubiţii lor (tot roboţi cu chipuri umane), se duc la muncă în locul lor, fac cumpărăturile în locul lor etc. Filmul îl are pe Bruce Willis în rolul principal şi are o morală frumoasă, pe care o întâlniţi de la primele clipe rulate pe ecran: "Decablaţi-vă, îndepărtaţi-vă de calculatoare şi uitati-vă în oglindă- aceştia sunteţi voi".

Ceea ce e foarte valabil şi pentru tânăra din povestea mea.