Taina uitată a jocului

A nins vârtos şi fără teamă. Încolţită din toate părţile, iarna s-a  încă­pă­ţânat să cearnă poveşti albe. Nescrise încă, şi tocmai de aceea ispititoare, unele neverosimile. Gem pietrele de atâta ger, şi cerul suspină după ce şi-a stins stelele. Deodată, şi-a pitit Soarele în hrubele nevăzute şi s-a mutat pe pământ. Să lumineze de aici, prin irisurile fulgilor de nea, şi să ne îmbie la nostalgii amorţite. Şi să ne îmbrân­cească în lumea de basm a co­pilăriei, când iarna era o zână, iar noi visam că-i suntem prinţi. Ne­temători şi genuini. O aşteptam povestind-o şi repovestind-o din chiar clipa în care plecau berzele în ţările calde. De vreme ce pomii îşi scuturau frunzele şi roadele, iar ierburile piereau în noroaiele brumate, ce altă alinare pentru sufletele noastre gracile?

În timpul ăla mitic, primăvara era călăul  iernii, şi cum să iubeşti un călău? Vara se târa tern şi lipsită de poezie, cu zăduful  ei  astupător.  Toamna ploua înnebunitor şi cinic, un cimitir spre care curgea cortegiul naturii veştejite. Doar iarna îmi bucura sufletul, cu silueta-i zveltă şi albă, maiestuoasă. Ea aducea taina ce-mi strângea mirările  niciodată limpezite. Aerul se răcea brusc şi îngheţa cât să-i simt gustul crud. Îl dumicam cu sfială, să-mi ajungă până la dezgheţ. Lucrurile  prindeau contur sub pojghiţa de omăt, şi nemărginirea se îngusta în orizontul ceţos. Pârâiaşele încremeneau, ca şi bălţile, ca şi Oltul câteodată. Cândva şi Dunărea se făcuse pod de cremene sticloasă  între români şi bulgari. Treceau unii  dintr-o parte în alta cu săniile trase de boi şi intrau în legendă. Erau curioşi să-i pipăie pe ăia din Deal ori din Vale, după cum erau aşezaţi în vetrele lor grăniţuite de istorie. "Bă, frati-miu, da’ sunt ca şi noi, fir-am ai dracu", parcă am fi fraţi! Au tot două picioare şi două mâini, iar câţiva vorbesc  româneşte, ce mai minu­năţie!", ziceau islăzenii întorşi de peste ape. Rostogoleau vorbele din casă în casă şi plămădeau născociri despre  lumea de dincolo de fluviu. Către malul bulgăresc o coteam şi eu, pe valea siberiană. Călcam greu prin troienele înalte şi îndesate, cu faţa  zbicită de vânturile câmpiei. Mă înfiora gândul că de acolo, din  imensitatea antarctică, vor ieşi haite de lupi, de animale fabuloase, monştrii sălbăticiei. La orice scâncet sau ţipăt mijeam ochii şi ciuleam urechile ca nu cumva să pierd clipa închipuită la gura sobei. Arar, vreun iepure speriat o zbughea înspre pâlcurile de plopi şi se topea în zarea tulbure. Lătrau câinii în oboarele lăsate în urmă, iar trâmbe de fum legau satul de cer. Îl ţineau să nu cadă, să nu se risipească niciunde. Numai turla bisericii stătea ţeapănă şi trufaşă, mereu aceeaşi, indiferent de anotimp. În mijlocul câmpului hibernal săpam  poteci şi cazemate, ridicam  oameni  de zăpadă şi chiuiam  mai fericiţi ca nicicând. Ecoul ne răspundea la fel de sprinţar, semn că duhurile bune se înveşniciseră pe întinsoarea islăzeană. Alteori, ne luam săniile şi lunecam pe ochiurile  de gheaţă, ne scăldam  în praful cristalin şi ne potoleam foamea cu bulgări dalbi şi ţurţuri. Seara ne întorceam  dârdâind şi toiegiţi, cu hainele bocnă, copii de gheaţă. Îmbujoraţi şi sănătoşi. Nesătui de joacă, adormeam cu teama că a doua zi se vor fi topit  nămeţii, că basmul se va fi  sfârşit  înainte  de a ne sătura de vraja lui. Dis-de-dimineaţă mă holbam prin fereastra înflorită să mă asigur că zâna nu plecase din prispă. O prindeam de rochia de promoroacă şi-o imploram cu lacrimi şiroaie să mai rămână, să mi-l călătorească pe Moş Crăciun şi să mă trimită cu Sorcova. Şi să mă îngăduie să-i strâng în braţe mieii abia fătaţi pe pale de fân aburind, într-o fascinantă dezlegare de viaţă. Ce uimitoare era iarna în copilărie!...

Azi, copiii au uitat să înveţe jocul în zapadă. Părinţii lor au transformat iarna din zână în zgripţuroaică şi au demonizat-o într-atât încât cei mici o cercetează cu spaimă. Îi sperie paradisul congelat  dintre blocuri, obişnuiţi să li se taie aripile din pruncie. De la televizor  află că iarna omoară oameni, blochează drumuri, că isterizează reporterii şi închid şcolile. Că e alt chip al apocalipsei! Înstrăinaţi şi însinguraţi în sinucigaşe reţele de socializare, ţâncii noştri cresc câş şi mutilaţi definitiv. Înfricoşaţi de splendoarea naturii şi incapabili, prin neiniţiere, să-i priceapă  misterul şi sacralitatea. Vor creşte  stâlciţi  şi uscaţi  pe dinăuntru, nişte prizonieri  ai  internetului. Inşi virtuali în lumea virtuală.

Ştiţi că în săptămânile astea albe n-am zărit prichindei tăvălindu-se în zăpadă ori alergând cu săniile? Fericiţi că sunt copii zburdalnici şi că dreptul la joacă nu le este ferfeniţit de nimeni. Ce tristă iarnă s-a iţit  de la o vreme!