Ţara coabitărilor imposibile?

Din 1996 şi până acum au fost la guvernarea României trei coaliţii destul de diferite ca geneză şi pact fundamental. Însă toate trei au avut şi au un element comun, şi acest element comun defineşte şi influenţează major actuala stare a naţiunii. Mă refer la opţiunea pentru divorţul permanent în locul opţiunii pentru construcţie. (Mai există un element comun, singurul partid care a participat la toate coaliţiile a fost PD-ul, dar nu duc analiza mai departe ca să nu fiu bănuit de rea-voinţa în coabitare!).

Când guvernezi în coaliţie ai în faţă o variantă optimistă. Alianţa cu pricina să funcţioneze, obiectivele propuse să fie atinse în bună parte şi în momentul electoral final toţi participanţii să beneficieze de pe urma acestor rezultate, inclusiv din punct de vedere politic. În România mai toată lumea pare să excludă din start această variantă. De la bun început, primează pesimismul cinic. Alianţa nu are cum să funcţioneze, obiectivele nu pot fi atinse, aşa că rămâne important să spui clar că nu tu eşti de vină. De vină sunt partenerii. "L'enfer c'est les autres". În felul asta am ajuns să vedem partide aflate şi la putere şi în opoziţie sau partide aflate în opoziţie şi nevoite să asigure stabilitatea puterii.

Efectul acestui mod de a guverna este ceea ce aş numi "zero proiect". Adică nici un obiectiv nu e atins. Guvernând singur, PSD a făcut 400 de săli de sport. Cei care au guvernat între 2005 şi 2008 şi-au propus să facă 60 de bazine de înot şcolare şi nu au făcut niciunul. La capitolul kilometri de autostradă lucrurile sunt deja cunoscute iar exemplele pot continua.

Imposibilitatea coabitării la români nu se rezumă doar la guvernarea propriu-zisă. Preşedintele nu poate coexista paşnic cu un parlament majoritar, de altă coloratură. Nici cu un guvern din care nu face parte partidul lui său, mai exact, din care nu face parte doar partidul lui. În primele şase luni după preluarea fotoliului de la Cotroceni, Traian Băsescu a uitat de axa cu englezii şi cu americanii şi şi-a redefinit obiectivele: schimbarea din funcţie a preşedinţilor celor două camere şi a premierului. Chiar dacă acum România este mai izolată în plan internaţional decât era înainte de integrarea euro-atlantică.

Actualul şef al statului e definitoriu pentru starea de spirit, distructivă, pe care o descriu deşi nu e singurul om de pe scena politică incapabil să coopereze cu alţii. Oriunde a fost a spus răspicat că nu poate face treabă din cauza cuiva anume, care îl împiedică. Victor Ciorbea, PSD-ul, Călin Popescu Tăriceanu, Consi­liul general. A cerut mereu "totul" şi adeseori a primit totul. După care a ridicat din umeri şi a plecat, senin, spre o altă funcţie.

Or, tocmai aici e problema. Pentru ani mulţi de acum înainte, România e condamnată la coabitări şi coaliţii, la fel ca majoritatea statelor europene. În situaţia asta devine important să poţi face ceva fără să ai "totul". Să poţi coopera, să dialoghezi, să generezi încredere, să acţionezi cu bună-credinţă. Pluralismul nu înseamnă că există mai multe partide dintre care unul are tot iar celelalte sunt puse la colţ, cu botul pe labe. E evident că această idee blocantă a lui "numai eu şi ai noştri" vine dinspre comunismul ceauşist. Numai că abordarea asta transformă partidele în găşti iar această formulă, ca şi ceauşismul, reprezintă o realitate de care trebuie să ne îndepărtăm. Aţi urmărit, zilele acestea, dezbaterea televizată pentru alegerile din Germania, între cei doi lideri politici - parteneri de guvernare? Aţi remarcat tonul civilizat, temele inteligente?

Există momente ale adevărului, precum criza economică actuală, capabile să scoată la lumină, în viaţa politică românească, toate efectele negative ale acestui fel de a te face că guvernezi. Iată de ce, poate că a venit momentul să experimentăm coabitarea bazată pe buna-credinţă şi să încercăm să selectăm liderii ce par capabili de aşa ceva.