Thank you, America!

Am sesizat limitele sistemului impus de hoardele sovietice şi de aceea le sunt îndatorat omologilor americani

Trecuseră doar trei ani de când mă stabilisem în Bucureşti şi tot atâţia de vacarm post-totalitar, în limbajul necosmetizat. Venisem din provincie, ispitit de-o carieră judiciară aţâţătoare, irealizabilă altundeva. Iar ca s-o împlinesc, munceam cu o râvnă de salahor în robă, împărţindu-mă între birou şi stradă. Capitala devenise în scurt timp doar mozaicul crimelor la care uceniceam zi şi noapte. O astfel de întâmplare sordidă, strânsă cu migală într-un dosar de omucidere, avea să mă împingă pe-o listă norocoasă. Lista câtorva magistraţi aleşi să traverseze Ocea­nul pentru un schimb de experienţă întins pe cinci săptămâni. Nu îndrăz­nisem să sper vreodată că voi ajunge în America, era prea mult. Abia reu­şi­sem să părăsesc Turnu Măgurele, aşa că mai departe nu mă hazardam cu năzuinţele. Şi nici nu era momentul să bruschez soarta, aş fi stârnit mâ­nia zeilor protectori. Vestea a pi­cat prin ianuarie, cam pe la Bo­bo­tează, iar noi urma să plecăm prin iunie, deci o juma' de an de aşteptare. Chinuitoare, lungă şi istovitoare. Deodată, o lume nouă se deschidea în faţa mea şi-mi dădeam seama că-mi lipseşte exerciţiul străinătăţii. Başca neta­lentul la limbile de import. Fiindcă nicicând nu-mi închipuisem că voi ieşi din ţarcul natal, că voi zbura cu avionul, că voi pipăi bancnota cu chipul legendarului George, că voi reprezenta România... ame­ţeam numai gândindu-mă. Cele şase luni s-au târât ghimpos, de parcă cineva ţinea dinadins ceasul pe loc. Uneori, mi se năzărea că o mână duşmănoasă îmi ştergea numele de pe tabelul cu pricina, ori că altcineva mă întorcea din aeroport şi visul se năruia dintr-odată. Încordarea pre­face, nu rareori, realitatea în năluciri, şi eu îi căzusem pradă. Tinereţea e în­totdeauna grăbită şi nerăbdătoare, fertilă în plăsmuiri halucinante.
Urcat în aeronavă, deasupra propriei cobeli, am mulţumit cerului pentru şansa oferită pe neanunţate. Pe­riplul prin Washington, New York, Por­tland, Denver şi San Antonio îmi pare acum o poveste neverosimilă. Oa­­menii cunoscuţi acolo, de-o ama­bi­litate şi generozitate exemplare, ne-au primit fără ifose, cu delicateţe şi în­ţelegere. Proveneam, totuşi, tocmai din tabăra inamică, de unde porniseră în eter imaginile Ceauşeştilor împuşcaţi în numele... legii. Era firesc să fim iscodiţi ca nişte canibali în­târ­ziaţi ai istoriei, care îşi propuse­se­ră să propovăduiască egalitarismul pe Pământ şi să îngroape capi­talis­mul. Deoarece în ochii lor conti­nuam să ilustrăm pericolul conta­minării comuniste, uneltele Satanei. Sus­piciu­nea era însă reciprocă, ceea ce ne aşeza pe poziţii aproape ireconci­liabile. Rădăcinile ideologice, pe care nu le conştientizasem niciodată, s-au răzvrătit, speriate că le-aş putea re­teza veşnic. Şi, ca să fiu sincer pe de-a-ntregul, nu-mi era deloc uşor să des­luşesc rânduielile nord-ame­ricane, îndeosebi rânduielile juridice. De pildă, apelul la comunitate, prin ju­raţi, ori posibilitatea de a nu face de­cla­raţii sau prezumţia de nevinovăţie. For­malismul exagerat al procedurilor judiciare mă irita, deşi caracterul sa­crosanct al dreptului fusese pritocit de romani, nicidecum de yankei. Dar în­clinaţia mea către contestare mă îm­boldea să critic, să pun sub semnul în­doielii orice, să neg cu vehemenţă regulile anglo-saxone. M-am simţit dezarmat în faţa relaxării cu care ac­to­rii procesului penal îşi jucau ro­lu­rile. Nici vorbă de încrâncenarea, de pa­tima noastră deseori sălbatică! Verdictele judiciare nu miroseau a sânge şi răfuială, dimpotrivă. Sălile de judecată erau curate şi civilizate, aidoma farmaciilor de la noi, iar auditoriul părea selectat după îndelungi şedinţe de casting. Judecătorii condu­ceau cu se­nină discreţie şi sobrietate aris­tocra­tică duelurile dintre avocaţi şi pro­­curori, care, culmea, în pauzele de masă, nu se sfiau să prânzească îm­­­preună. Societatea nu-i condamnă aprioric pentru asemenea întâlniri, cum se petrece aici, pe tărâmul vi­no­vă­ţiilor latente. Confruntarea "la ba­ră" nu presupune duşmănie şi tensiu­ne, adevărul judiciar e posibil şi într-o adversitate elegantă şi cordială. Dar această atmosferă depinde esen­ţial de judecător, de capacitatea sa de a fi imparţial şi în­ţelept, de a nu se lăsa manipulat ca simplă anexă a acu­ză­rii. Că vrem ori nu, el este perso­najul central în procesul penal, ar­bi­trul in­fai­libil, şi neprice­perea, ori par­ti­­za­na­tul său, se răs­frânge asupra ho­tă­­râ­rii pro­nunţate. Atunci însă nu cu­ge­tam astfel, recunosc, mă încăpă­ţâ­nam să susţin, cu argumentele vârstei şi ale educaţiei, superioritatea siste­mu­lui inchizitorial în care crescusem. Pro­vincialismul meu, în mentalităţi şi atitudini, nu se da deloc bă­tut. Se răz­boia cu îndărătnicie, ca nu cumva im­perialismul american să-l bi­ruie, să strice ditamai complexele dos­pite în "garnizoana" multilateral dezvol­tată. În deceniile scurse, am sesizat înaintea altora ca mine limitele sistemului impus de hoardele sovietice şi de aceea le sunt îndatorat omo­lo­gi­lor americani. Fără ajutorul lor n-aş fi fost în stare să realizez că ju­de­cătorul, şi nu procurorul, este stâlpul fun­damental al unei justiţii echitabile. Al unei justiţii independente şi ferite de comenzile politice, menită să asi­gure şi să păstreze echilibrul social. Or, pentru decisivele clarificări, thank you, America!