Tramvaiul 14

In staţie, căţiva călători aşteptăm tramvaiul 14. E posibil să fi fost mai mulţi, iar unii, sătui de aşteptare, să fi luat troleul, din staţia acestuia, aflată la vreo cincizeci de metri distanţă. Aştepţi, carevasăzică, tramvaiul şi, brusc, chiar de lăngă tine, unul din aşteptători o rupe la fugă spre troleibuz. Personal, il consider un laş şi un trădător. Mai ales că numărul celor care aşteaptă tramvaiul de mai bine de jumătate de ceas s-a dublat.

Din cauza trădătorilor, in toate staţiile de pe linia lui 14, progresia geometrică se luptă cu regresia aritmetică. Normal ar fi ca sutele de călători care aşteaptă un tramvai pe linia lui 14 să fie solidari. Uneori simt şi eu nevoia s-o şterg iute printre maşini, spre troleibuz, dar, dacă am decis să fiu de partea celor mulţi, atunci rămăn cu cei mulţi.

E arşiţă, nici un aşteptător nu mai are privirea aceea inteligentă, pe care oricare om o aruncă spre ceilalţi cănd ajunge in staţia de tramvai. Toţi avem privirile rele şi blegi de dinainte de ’89. Totuşi, nu ne-am pierdut speranţa. Existănd linii, staţii, vatmani şi vagoane inseamnă că odată şi odată, tramvaiul 14 o să vină. Personal, sunt ajutat de firea mea pozitivă să descopăr şi partea bună a lucrurilor. Intr-o staţie de pe linia lui 14, in care căteva zeci de aşteptători işi aduc aminte ce le-a spus tovarăşa in clasa a VI-a, la ora de educaţie patriotică şi naţională, că aşteptarea e intotdeauna răsplătită, răsplata e prostul care, văzănd cătă lume s-a străns in staţie, aleargă cu limba scoasă crezănd că vine tramvaiul.


Prostul se aşază găfăind lăngă mine şi mă intreabă: "Cum e, bre, vine sau nu vine?". E genul de intrebare care conţine şi răspunsul. Pe linia lui 14, indiferent cine-i preşedintele Romăniei, de brambureala anotimpului, de cursul leului şi de situaţia din Irak, tramvaiul vine sau nu vine. Ce-i insă interesant, in cazul meu, e că pe jos aş fi ajuns de mult la capătul liniei. Aşteptarea insă are nişte mecanisme psihologice atăt de ale dracului, incăt te pune la ambiţie. Cănd ai aşteptat ca boul o oră, ce mai contează incă două minute sau zece. Sau chiar incă o oră. Pentru mine, supărarea celor şaizeci, şaptezeci de oameni ai muncii, care aşteaptă cu flacăra inteligenţei de mult dispărută din priviri tramvaiul 14, e mai puţin semnificativă, dacă ne raportăm la toată istoria patriei, decăt increderea in destin a individului care aşteaptă tramvaiul liniştit, fără patimă, de azi-dimineaţă.

Omul care mi-a făcut de la inceput o impresie bună m-a sfătuit să nu mă iau după unul şi după altul, fiindcă pănă la urmă tramvaiul 14 o să vină. Vezi, mata - mi-a zis el şi cu asta m-a convins să mai aştept - odată am aşteptat tramvaiul 14 o săptămănă, iar după ce mi-am zis, gata, o iau pe jos!, şi am apucat să mă depărtez de staţie, mă crezi sau nu mă crezi, a venit şi tramvaiul. Noi, romănii, trebuie să invăţăm să aşteptăm. Suntem prea grăbiţi, vrem totul dintr-o dată.