Trebuie să pleci

Cred din ce în ce mai mult că devine relevant, mai ales în epoca noastră relativistă în grad absolut, ceea ce, pe urmele lui Karl Kraus, susţinea repetat Wittgenstein: nu pot să trec peste faptul că o propoziţie întreagă poate proveni de la o jumătate de om.

În această ipostază, de jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-guvern-şchiop, Traian Băsescu este Sfinxul care trebuie să plece. Neavând curajul de a ieşi, fizic, în faţa oamenilor care-l contestă din Valea-Plângerii-România-2012, omul care se întoarce la popor doar la televizor îşi merită uitarea. Nu, Traian Băsescu nu este Nicolae Ceauşescu, aşa cum vor unii să acrediteze, subtil, inepţia. Nu are nevoie de elicopter să plece. Însă nici „poporul acesta tembel” (un vers al lui Şt. Aug. Doinaş, ce credeaţi?) al anului doisprezece nu este turma lui N.C.

Când am scris acum şapte ani Grea epocă Băsescu încă nu intuiam totul. Oricum, ca unul care l-a votat, am sperat ceva de la el. Nu bănuiam însă moartea civilă care se va abate asupra intelighenţiei româneşti dispusă activ la compromis şi tranzacţionism viguros. Cei care l-au susţinut public au vrut să şteargă pe jos cu intelectualii lui Iliescu şi au devenit, pe nesimţite, aidoma adversarilor: ideologii unui regim personal. Piloţii săi orbi, cu formula lui Eliade. Lupta dâmboviţeană pentru putere simbolică şi intelectuală, pentru onoruri şi faimă într-o ţară abia ieşită din cultul personalităţii, a fost abil speculată de puterea încarnată de Ion Iliescu şi Traian Băsescu, doi rechini care adoră caviar intelectual la micul dejun. Ţara e slabă fiindcă «mintea» ei a fost, în mod premeditat, slăbită.

Exemple ca T.R. Ungureanu, ţuţărul de serviciu al unui regim ce-şi atârnă intelectualii ca medalii pe turul nădragilor, credeam cândva că sunt rarisime. În fond, T.R.U. e un gazetar, acolo, nici măcar scriitor. Însă nici Horia Roman-Patapievici nu a făcut proba onestităţii faţă de societatea care suferă de lipsa unui gând bun. De ce nu vorbim cu oamenii, domnule Patapievici? De ce să bănuim peste tot manipulări şi interese obscure? Omul ne vorbeşte din stradă, de sub ferestrele noastre, nu ai observat încă? Încă nu l-ai invitat în emisiunea ta, «Înapoi la argument». Poate ţi-ar fi vorbit. De ce, te întreb, să ne lăsăm căftăniţi de o putere mereu lacomă de legitimitate? În zadar a scris Eminescu „Bismarqueuri de falsă marcă”? „Escelenţa, bezedeaua / Cu mândrie poartă steaua / Ce cu stimă i-a fost dată / C-a putut a fi licheaua / Ce la rus ş-aplecat capul / Şi la turc a-aprins luleaua / Ci în loc de ştreangul care / Se cădea, i-au dat cordeaua… // 'N-alte ţări e-onoare mare / Decoraţia şi steaua…”!

Pentru că de la un T.R. U. sau de la Mircea Mihăieş (strălucitor cândva, azi doar cătrănit într-o singură direcţie) nu mă mai aştept la o atare înţelegere (doar Mircea Cărtărescu a probat, lent, dar onest, că se poate „revizui”). Mai înţelept, oricât de târziu, Andrei Pleşu a spus la timp ceva despre firea nenorocită a preşedintelui: a avut şansa să fie înjurat la timp şi s-a vaccinat de „mitocan”. Nu că iniţial nu l-ar fi sprijinit, ba l-a dus şi la Angela Merkel. De la micuţul Paleologu nu mă aşteptam oricum la nimic. E atât de departe de statura tatălui: doar un franţuzit care încerca anţărţ să ne convingă ce mare e Sarkozy, ca şi copia sa bucureşteană. Păcat de şcolile făcute în Franţa. Baconschi era prea sedat de Elena Udrea pentru a pricepe cu ce manivelă se face politică la Cotroceni. A rostit, sanchiu, cuvântul „pegră”, ca altădată dandy-ul Petre Roman, flăcău din Primăverii, şi a fost exoflisit ca un lacheu, printr-un sms. Parcă-l aud pe nenea Iancu (atât de drag lui Pleşu): atunci, feciorul e un stupid!

Cu „Tehnica neputinţei la români”, T.R.U., acest socios al regimului portocaliu, anticipase încă din decembrie 2004 cultul unic al oricărui nou preşedinte în România. Într-un articol scris sub aura brăduţului de iarnă, cuprins de o evlavie a misterului presimţit, T.R.U. a profeţit că Deşteaptă-te române este strămoşul acelui „Să trăiţi bine” care planează şi azi deasupra României – dar încă n-a găsit locul de aterizare: „Ascensiunea lui Traian Băsescu nu trebuie oprită”. Nu contează că preşedintele jucător conducea o Românie cu volan pe stânga, ca şi când ar avea unul de dreapta: pe şoselele marcate de fosforul intelocraţiei româneşti aşa ceva trece drept rezonabil. După care, urmează proclamaţia, uşor modificată de vocea noului Femios, cel ce-şi corupe personajul favorit în alexandrini zbuciumaţi precum marea poetului ce-i cânta odinioară pe zei, dar este gata să impună şi un şef de insulă anonimă: Şi dacă vrei, am să te cânt şi pe tine…

Prea mulţi preşedinţi nervoşi cântaţi de prea mulţi intelectuali vanitoşi are ţara asta. Nici un intelectual valoros nu merge în „Piaţa centrală” a cuvintelor, acolo unde îi este locul, ca să le vorbească oamenilor. Face o canossă la Curtea Regelui, el care ar trebui să stea mereu cu fruntea sus. Nu spusese Hruşciov cândva, „intelectualii sunt ca vrăbiuţele, este de ajuns să întinzi palma cu grăunţe ca ei să-ţi ciugulească din palmă”? De ironia post festum a liderului sovietic s-ar fi putut salva oameni serioşi, aşa ca G. Liiceanu, dacă şi-ar fi amintit, oricât de târziu, ce le spusese C. Noica odinioară: „Nu-ţi invalida harul care te poartă dincolo de tine, într-o răspundere mai vastă, pentru chestiuni care până la urmă pot deveni secundare”. Nu Havel ne-a lipsit, domnule Liiceanu, ci Paul Goma, un român curajos pe care nu l-am urmat în 1977, pe care l-am insultat cu toţii, din pretinsa noastră superioritate estetică. Astăzi, o asemenea „superioritate” ne ţine la „fundul sacului”, cu formula precisă a lui Tony Judt.

Traian Băsescu, trebuie să pleci. Curajul tău ar fi atunci mai mare decât al celor care nu te (mai) pot sfătui asta. Iar dacă o vei face, spune-le şi celor care te-au aclamat necondiţionat că „… la urma urmei, caracterul este forma cea mai desăvârşită a inteligenţei, din caracter îşi dobândeşte inteligenţa forma, eleganţa, stilul.”

Dacă ei nu l-au citit pe Drieu...