Ultima cucerire

S-a născut la Veneţia, se consi­deră francez prin adopţie, a cutreie­rat Europa în lung şi în lat, era cunoscut drept cartofor, uneori trişor, diplomat, violonist, epicurian, prozator şi jurist. Toată lumea bună îl cunoştea însă în primul rând ca pe un mare seducător, numele lui devenind un sinonim pentru această îndeletnicire. Se numea Giacomo Girolamo Casanova de Seingalt şi volumele sale de memorialistică reprezintă nu numai o sursă inega­labilă de informaţii asupra obiceiurilor din secolul 18 ci şi o lectură cu adevărat tulburătoare.

Părăseşte Veneţia, nu de bunăvoie şi ajunge în Franţa, unde se ocupă sistematic de seducţia fiicelor şi soţiilor unor nobili de la curtea lui Ludovic al XV-lea. Nu se mulţumeşte cu simple aventuri amoroase ci se îndeletniceşte şi cu furtul. Scandalul pro­vo­cat de aventura sa cu mar­chiza d’Urfe, a cărei avere şi-o însuşeşte în bună parte, îl obligă pe Ca­sa­no­va să pă­ră­sească Franţa. Urmează că­lă­toriile în care frecventează curţile regale, este primit de Papa de la Ro­ma şi se îm­pri­e­­­teneşte, prin­tre alţii, cu Vol­ta­ire, Goethe şi Mozart.

Îmbătrânit înainte de vreme, îşi găseste un ultim refugiu la Dux, în Bohemia vremii (astăzi Duchov în Cehia), ca bibliotecar la castelul contelui Joseph Karl von Waldstein, şambelanul curţii imperiale. Ignorat de stăpânul său, dispreţuit şi umilit de curteni, Casanova îşi scrie memoriile, umple mii şi mii de pagini cu scrisul său neglijent, cu desene şi simple pete de cerneală. Manuscrisele sunt lăsate moştenire în 1798, cu puţin înainte de moartea lui la vârsta de 73 de ani, unui nepot. Multă vreme nu se mai ştie nimic despre ele. Se credea că sunt pierdute pentru totdeauna. Dar în 1821, un descendent al acestui misterios nepot îi propune lui Friedrich Arnold Brockhaus, un editor german de mare şi meritat renume, să cumpere manuscrisele lui Casanova.

Experţii din lumea literară au fost convinşi că preţioasele pagini au fost distruse cu puţin înainte de sfârşitul celui de al doilea război mondial, în timpul bombardamentelor de la Dresda. Eroare. Un  necunoscut le-a transportat cu o bicicletă până la Leipzig, de unde ele au ajuns la Wiesbaden într-un camion al armatei americane. Mai apoi, scrierile lui Casanova sunt uitate până prin 1960 când sunt publicate câteva fragmente, studiate doar de un cerc restrâns de specialişti.

Dar în 2007, ambasadorul francez la Berlin îl contactează pe Bruno Racine, directorul Bibliotecii Naţionale din Paris şi îl informează că un misterios intermediar oferă spre vânzare manuscrisele lui Casanova. Este organizată în mare secret o întâlnire pe aeroportul Kloten din Zurich, unde pe o masă sunt expuse 13 cutii de carton pline cu pagini acoperite de scrisul inconfundabil al aventurierului. Racine şi subalternii săi recunosc scrisori adresate Ţarinei Caterina a II-a (o propunere privind organizarea unei loterii, prompt respinsă de împărăteasă), împaratului austro-ungar (Casanova critica aspru sistemul bancar, fără efect) şi în fine, faimoasele "Memorii".

După doi ani şi jumătate de negocieri, un filantrop anonim oferă cele aproape 10 milioane de dolari solicitate şi Franţa intră în posesia unui adevărat tezaur cultu­ral. Este planificată afişarea on line a celor 3700 de pagini, editura Gallimard îşi propune să editeze o serie de vo­lume, Biblioteca Naţională organizează o expoziţie de mare succes. Viaţa socială şi culturală a Europei, aşa cum o percepe Casanova prin­tre aventuri amoroase (122 la număr, inclusiv cu o călugăriţă), dueluri, escrocherii şi evadări, devine mai clară, mai apropiată iar nobilul veneţian se dovedeşte a fi un personaj fermecător. Era de aşteptat.

Acum vreo trei ani aceeaşi Bi­bliotecă Naţională permitea marelui public să arunce o privire asupra arhivei de artă erotică, sub titlul foar­te sugestiv: "L’Enfer", adica "Ia­dul". Expoziţia "Pasiunea pentru li­ber­tate", care se ocupă de Casanova promite să aibă mai mult succes, un nou triumf, o nouă cucerire a eroului nostru şi poate că nu şi ultima.