Ultimul tren

În luna februarie a anului trecut, reputați experți în domeniul energiei atrăgeau atenția că, în privința exploatării gazelor naturale din apele adânci ale Mării Negre, România e o gară mică din care dădea să plece ultimul tren. Din multiple motive, spuneau experții, conjunctura politică de la începutul lui 2020 era “ultimul tren” pe care România nu trebuia să-l piardă. Și iată-ne un an mai târziu, în aceeași “gară mică”, cu ultimul tren încă la peron, dar cu o cu totul altă conjunctură politică în cârcă și cu aceeași mare problemă pe cap. 

Rezultată inițial exclusiv în urma unor confruntări interne dintre taberele politice de acum câțiva ani, legea offshore (care permite exploatarea zăcămintelor din subsolul Mării Negre) nu a fost niciodată rezultatul unor consultări serioase cu toate părțile implicate, cu reprezentanții companiilor autohtone și ai multinaționalelor care și-au exprimat dorința de a investi la Marea Neagră. Până în ziua de azi nimănui din țară nu a folosit un text de lege prin care Parlamentul doar s-a făcut că-și face treaba, blocând de fapt investițiile majore ce puteau fi realizate în proiectele de la Marea Neagră și nicidecum favorizând atragerea de investitori și de capital în economia națională. Legea care prinde mucegai prin sertarele Parlamentului nu aduce beneficii nimănui: nici statului român (există estimări cu privire la posibile venituri bugetare de aproape 30 de miliarde de dolari), nici cetățenilor lui (circa 30 de mii de noi locuri de muncă ar fi legate de lansarea exploatărilor de gaze la Marea Neagră) și nici companiilor care doresc să investească și să facă profit din asta.

Cu ceva timp în urmă, directorul executiv al federației patronale a petroliștilor spunea că ar fi bine ca toată lumea să înțeleagă competiția acerbă ce se duce în întreaga lume pentru atragerea de investitori majori, mai ales în contextul în care pandemia a provocat dezechilibre economice și recesiune multor economii fragile pentru care atragerea de capital este esențială în redresarea economică. Regăsim această competiție și în jurul Mării Negre, iar România pare să nu aibă nicio viziune despre ce anume își dorește să fie pentru ea Marea Neagră. Marea Neagră este în epicentrul unei competiții geopolitice între Rusia și Occident, “iar evoluțiile sunt în favoarea Rusiei” aprecia un reputat analist de politică externă. 

Dacă avem un interes de capital la Marea Neagră, atunci puterea de la București trebuie să facă eforturi serioase și să cheltuie mai mult pentru a construi acest interes occidental. România are câteva premise pozitive față de alte state riverane Mării Negre: suntem membri ai UE, membri NATO, suntem o țară cu experiență de peste 100 de ani în exploatarea zăcămintelor continentale de gaze naturale și de peste 40 de ani în exploatarea zăcămintelor marine, deținem deja operatori și tehnologii care extrag gaz din subsolul Mării Negre. 

Dar aceste premise necesare nu sunt și suficiente: în primul rând, este nevoie de clarificarea regimului de stabilitate fiscală și legislativă. În luarea deciziei de a investi în proiecte ce presupun cheltuieli de ordinul miliardelor de dolari, titularii de acorduri petroliere dezvoltă bugete și planuri operaționale multianuale, bazate pe cadrul fiscal, legislativ și de reglementare existent la momentul demarării investițiilor, motiv pentru care stabilitatea și predictibilitatea reprezintă una dintre condițiile esențiale. Apoi, este nevoie de introducerea unui sistem de impozitare echitabil, astfel încât proiectele de investiții cu costuri și riscuri ridicate să aibă fundamentare economică, să aibă randament pozitiv dorit de altfel de toate părțile implicate. Dezvoltarea proiectelor, așa cum arătam mai devreme, presupune costuri foarte mari, iar titularii de acorduri petroliere ar trebui să aibă siguranța recuperării acestor costuri. Este nevoie ca statul român, prin legea offshore, să asigure mecanisme de piață echitabile, competitive, să ofere producătorilor posibilitatea de a comercializa gazele naturale în mod liber, fără reguli impuse administrativ, ci doar în funcție de cerere și de ofertă.

Este important pentru România să nu piardă ““ultimul tren” în ceea ce privește extracția de gaze. Timpul este ireversibil și cu fiecare secundă ce se scurge presiunile create de către Pachetul Ecologic European (Green Deal) încep să se simtă din ce în ce mai tare și la noi în țară și vor avea consecințe negative și impact semnificativ asupra producției autohtone de hidrocarburi. România trebuie să mai apuce să folosească resursele proprii de gaze pentru a face profitabilă tranziția către economia verde, ținta strategică europeană. Ultimul tren încă fluieră în “gara noastră mică”, dar pare că fluieră a pagubă, apoi “adio”!