Unde sunt banii împrumutaţi de la FMI

Acum, când se discută posibilitatea unui nou acord de împrumut în 2013, o întrebare revine cu insistenţă: "Unde sunt banii împrumutaţi deja de la FMI?". Numeroase puncte de vedere converg către ideea că României i s-ar fi impus  împrumutul din 2009. Sau că valuta primită ar fi fost doar înregistrată la Banca Naţională, ca datorie, iar de aici ar fi ajuns în băncile străine de la noi, care ar fi trimis-o mai departe băncilor-mamă din marile centre financiare ale Europei.

Adevărul este că, în 2009, România avea nevoie urgentă de "o gură" de finanţare externă. Până atunci, timp de patru ani, primisem valută în valuri. Intrau în ţară câte 20 de miliarde de euro pe an. Şi dintr-o dată, la începutul lui 2009, criza a pus capăt acestui răsfăţ. Un împrumut de avarie devenise vital. Privirile s-au îndreptat către "împrumutătorul de serviciu" – FMI. Dar, potrivit noului statut al ţării, ne-am lovit de… condiţii noi. Era bligatorie intermedierea şi participarea ca împrumutător a Uniunii Europene. Au avut loc consultări, s-au purtat tratative. Şi pentru prima dată,  Acordul de împrumut a fost semnat cu Comisia Europeană, cu FMI şi cu Banca Mondială. România a primit 20 de miliarde de euro cu costuri dintre cele mai mici.

Cum au fost împărţiţi banii? Cei de la Banca Mondială – în proiecte de investiţii. Cei de la Comisia Europeană – la Buget, pentru finanţarea deficitului. Dar cei de la FMI? Au ajuns, prin BNR, la "băncile străine" din România? Şi de aici la băncile-mamă din Europa? Să ne uităm în acte. Vedem, în contul Ministerului Finanţelor, o înregistrare  în premieră mondială  absolută:  "Împrumuturi de la FMI" ­ 2,3 miliarde de euro. Niciodată şi niciunde nu se mai întâmplase aşa ceva. FMI făcea o excepţie pentru România, încălcându-şi statutul: a împrumutat României bani ca guvernul să poată plăti salariile bugetarilor  şi pensiile. O altă sumă (10 miliarde de euro) a ajuns acolo unde îi este locul ­ în rezervele BNR.

Cum a fost folosită această sumă? Când, în băncile româneşti, valuta venea în valuri iar creditele erau date cu două mâini, BNR (ca să evite riscul supraîndatorării populaţiei şi, în perspectivă, o eventuală criză de lichiditate în bănci) a întărit politica monetară. În speţă, din valuta ce intra într-o bancă, o cotă de 40 la sută ajungea în  rezervele minime obligatorii din Banca Centrală. Câte 40 de eurocenţi din fiecare euro. Bani albi pentru vremuri negre. Iar când vremurile negre chiar au venit, aduse de criză, cota de 40 la sută pentru rezervele obligatorii în valută nu mai avea nicio raţiune. Pentru că riscul supraîndatorării populaţiei dispăruse, iar în bănci intra din ce în ce mai puţină valută.   Era normal să le fie eliberată valuta lor, doar adăpostită la BNR. În patru tranşe, cota pentru rezervele minime obligatorii în valută a fost redusă de la 40 la 20 la sută. Iar BNR şi-a completat rezervele cu bani de la FMI.

Unde a ajuns valuta înapoiată băncilor? În împrumuturi date companiilor şi în credite pentru locuinţe. Iar rezerva BNR, menţinută la un nivel de peste 30 de miliarde de euro, a jucat şi joacă un rol major în instrumentarul care asigură stabilitatea pieţei valutare. Leul, în vremuri grele, s-a apreciat cu 0,6 la sută în 2010 şi s-a depreciat cu numai 0,7 la sută în 2011; iar în 2012 s-a depreciat ori s-a apreciat, lună de lună, cu valori între 0,2 şi 1,4 la sută. România a evitat astfel o criză a cursului de schimb.