Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La sfârşitul lunii septembrie, imediat după anunţul Băncii Centrale Europene (BCE) de a recurge la un program de relaxare monetară (QE3) şi sistemul de bănci centrale al Statelor Unite (Fed) a comunicat că vizează o măsură "în oglindă”, dar pe mai multe instrumente, inclusiv comerciale. Cu alte cuvinte, SUA au spus că iau în calcul nu doar să finanţeze deficitul bugetar şi datoria publică, ci şi datoria sau business-ul privat, inducând efecte în întregul mediu economic.
Dar cu toate că e limpede că nu poate ţine pasul cu concurenţa americană, care are pieţe cam pentru orice, Germania – liderul UE şi al eurolandului – vine să reprime mai mult pieţele. Un număr de 11 state din zona euro, între care Franţa, Germania, Italia şi Spania, vor să introducă rapid o taxă pe tranzacţiile financiare. Intenţionează să impoziteze schimburile de acţiuni şi obligaţiuni cu 0,1% din valoarea tranzacţiilor, iar contractele pentru instrumente derivate cu 0,01%.
Marea Britanie a indicat clar unde se vor duce lichidităţiile în aceste circumstanţe, la New York, Hong Kong şi Singapore, acolo unde sunt pieţe şi banii nu sunt taxaţi fără motiv. Mai ales că Statele Unite şi-a redus şi deficitul bugetar. Iar asta nu doar ca urmare a micşorării cheltuielilor fiscale, ci a creşterii încasărilor bugetare pe fondul îmbunătăţirii secvenţei economice.
Şi totuşi, lucrurile sunt prea evidente pentru ca Germania să nu-şi dea seama că măsurile de reprimare a pieţelor alungă banii spre Statele Unite. Dacă o face intenţionat? De ce? Pentru că americanii au pieţe, banii pot fi înmulţiţi acolo şi apoi se pot întoarce în Germania. În Europa momentului de faţă nimic nu poate fi atractiv în condiţiile în care BCE cumpără forţat bonduri suverane, pe când măsurile din America nu vădesc o lipsă de orizont, dimpotrivă.
Aşadar, raţionamentul german poate fi ceva la modul, le dăm americanilor bani, nu avem ce face cu ei aici la noi, dar nu investiţii, ci capitaluri de lucru. Astfel respectivele fluxurile de bani vor genera doar efecte pe termen scurt, umflând consumul.
Pe acest fir se poate înţelege mai bine ce s-a întâmplat şi ce urmează să se vadă pe piaţa valutară. Cursul a crescut la peste 1,3 dolari/euro, acolo unde oamenilor de afaceri iniţiaţi - viitori investitori pe termen scurt – le-a fost "indicat” să vândă. Şi ca dovadă că aceasta ar fi intenţia, rata de schimb s-a redus rapid, sub "greutatea” achiziţiilor de opţiuni put, la 1,28 dolari/euro. Mai departe, pentru a fi validat pe deplin raţionamentul trebuie ca perechea euro-dolar să aibă o mişcare cu aspect de cădere liberă (overshooting) sub nivelul de 1,2. Între 1,29 şi 1,2 dolari/euro este o diferenţă de 7%, care constituie resursa pentru capitalurile de lucru.
Sub 1,2 dolari/euro, locul capitalurilor pe termen scurt ar putea fi luat de investiţii şi s-ar putea şi orienta o serie de exporturi către Statele Unite, precum cele franceze, italiene sau spaniole. Însă aceasta este o altă discuţie, iar măsurile actuale anunţate de Statele Unite trebuie completate cu altele pentru a genera un asemenea val. Mai important este că pentru România astfel de idei sunt de o inestimabilă valoare teoretică. Niciun investititor român nu se gândeşte şi nu poate profita de oportunitatea enunţată.
