Va trece ea şi criza asta

Ar putea să pară ciudat: criza economică abia a început şi nimeni nu ştie când se va sfârşi. E oare în firea lucrurilor să ne gândim, acum, ce va fi după criză? Istoria ne învaţă că orice criză, oricât ar fi de dură, vine şi trece. După criză, viaţa economică îşi va relua cursul. Chiar şi capitalismul de piaţă, atât de mult hulit astăzi pe toate meridianele planetei, va merge mai departe.

Dar oare filmul va fi reluat de acolo de unde s-a rupt? Viaţa economică va curge în aceeaşi albie şi planeta va reveni la stilul de consum de dinainte de 2007-2008? Un fapt e cert: nu va fi ca în arhitectură. În lume, nenumărate oraşe, străzi, centre istorice  sunt reclădite după metoda retro. Arhitecţii caută vechile planuri, adună fotografii de demult, apelează la amintirile localnicilor şi refac totul aşa cum a fost, până în cele mai mici detalii. Dacă însă în arhitectură un astfel de procedeu dă rezultate bune, în economie ar fi catastrofal. După ce criza se va fi sfârşit, istoria nu va mai putea fi chemată înapoi fără a plăti pentru asta un preţ uriaş. Va fi nevoie de proiecte noi. Şi de un drum nou. Înainte de criză, deşi planeta păstra încă zone mari de sărăcie, în lume se adunau bani mulţi, iar consumul creştea parcă fără limite. În acest iureş, ne-am trezit pe neaşteptate cu o turbulenţă financiară gravă, cauzată de surplusuri de lichiditate şi de supraconsum, care începe acum să se transforme într-o criză clasică de supraproducţie. După criză, însă, lumea va constata că stilul de viaţă va fi altul, că modelul de consum se va schimba radical.

Stilul de viaţă va suferi corecţii şi la noi. Chiar dacă economia românească n-a avut şansa de a împinge ciclul economic până la nivelul boom-ului atins de ţările dezvoltate. Pentru că, decenii la rând, în timp ce occidentul urca, noi luptam cu eficienţa modestă şi cu creşterea prea lentă a competitivităţii, principala cauză constituind-o faptul că după 1989 am constatat că ne despărţim greu de trecut. Nu sunt deloc puţini cei care ani la rând au privit cu un ochi înainte, dar cu altul înapoi. Erau făurite visuri de liberă iniţiativă economică, în plan ideal, deşi în plan real managerii şi salariaţii mai credeau în virtuţile statului-dădacă. Se făceau declaraţii în favoarea privatizării, chiar se afirma răspicat că fără transferuri masive de proprietate din sectorul public în cel privat nu vom avea nici economie de piaţă şi nici prosperitate, dar persista teama despărţirii de vechile tipare colectiviste. Se accepta ideea că, în economie, nu vom avea competitivitate – şi prin urmare nici calitate – atât timp cât va fi blocată concurenţa, dar răbufneau nemulţumiri când se punea în aplicare legea pieţei libere.
Acum, în vreme de criză, când de prin toate părţile planetei vin veşti despre intervenţiile statelor în bănci şi în alte instituţii financiare, se fac auzite la noi voci care întreabă cu tâlc: de ce să mai dăm buzna în economia de piaţă? Nu ne-ar fi mai bună calea a treia? Această cale a treia fiind imaginată ca o combinaţie călduţă între socialism şi capitalism, fără concurenţă, fără falimente, fără şomaj şi fără crize. Nu-s puţine cazurile în care visele se leagă de această idee. Dar calea a treia e... Fata Morgana. Cei care o caută încearcă iluzia călătorului prin deşert: îi este sete şi are mereu impresia că se apropie de o oază, dar oaza se tot îndepărtează şi el nu ajunge niciodată la ea. Calea a treia e ireală. Sau, cel puţin, nimeni n-a văzut-o până în prezent în realitate. N-a văzut-o producând bogăţie…

Istoria lumii e plină de dovezi că numai capitalismul, cu toate slăbiciunile lui, cu toate crizele lui, s-a dovedit capabil să aducă dezvoltare şi bunăstare. Dacă pieţele au greşit, dacă actualul capitalism a greşit drumul, e firesc ca statele să intervină. Eventual cu reguli noi. Reguli care să scoată din joc lăcomia şi nesăbuinţa. Fără a ucide însă concurenţa.