Victoria domnului Băsescu

Ce înseamnă democraţie, însă, în condiţiile societăţii moderne în care informaţia şi educaţia sînt inevitabil inegal distribuite?! În lumea modernă, inegalitatea nu este opusul democraţiei, dar democraţiei moderne i se cere să civilizeze inegalitatea, adică să o facă a fi compatibilă cu demnitatea şi cu echitatea, precum şi să o aducă în situaţia de a lucra în profitul întregii comunităţi de cetăţeni.

Ce înseamnă democraţie, însă, în condiţiile societăţii moderne în care informaţia şi educaţia sînt inevitabil inegal distribuite?! În lumea modernă, inegalitatea nu este opusul democraţiei, dar democraţiei moderne i se cere să civilizeze inegalitatea, adică să o facă a fi compatibilă cu demnitatea şi cu echitatea, precum şi să o aducă în situaţia de a lucra în profitul întregii comunităţi de cetăţeni. Democraţia nu mai înseamnă conducerea efectivă de către popor, ci conducerea de către o elită plurală, a cărei responsabilitate faţă de popor este garantată printr-un mecanism de contraponderi şi control încrucişat între componentele ei.
 
Populismul înseamnă, printre altele, negarea conducătorilor sub cuvînt că, atît timp cît toţi cetăţenii sînt egali, oricine poate conduce. Populiştii contestă elita, întrucît vor să manipuleze poporul. Masele sînt mai uşor de manipulat decît elitele.

Ca mai toate sistemele sofisticate, democraţia modernă ascunde în sine şi germenele contrariului ei. Întrucît deţine puterea fără a o putea exercita direct, poporul o delegă liderilor. Cu cît aceeaşi putere este delegată mai puţinor lideri, cu atît mai puternic va fi fiecare dintre aceştia şi cu atît mai înclinat şi mai capabil să abuzeze de prerogativele sale. Exploatînd frustrările create de inegalitate şi în numele revenirii la egalitatea absolută, ei promit “democraţia directă?, respectiv un fel de conducere care nu se realizează prin instituţiile statului, ci printr-o relaţie directă între popor şi un conducător care personalizează puterea. Aşa se ajunge la “cezarismul plebiscitar? al lui Traian Băsescu. Crezînd că şi-a pierdut puterea ? cînd, în realitate, o exercită doar indirect ?, poporul se abandonează liderului salvator. Preţul iluziei este pierderea libertăţii.

Negînd instituţiile democratice şi reclamînd întoarcerea la egalitarism, poporul român revine încet, prin propria acţiune, la dictatură. Din nefericire, obsedaţi de obţinerea puterii şi mai puţin interesaţi de proiectele politice realizabile cu ajutorul ei, chiar şi unii lideri democraţi preferă să preia guvernarea făcînd plăcere masei prin sacrificarea instituţiilor democrate, decît să rămînă în opoziţie într-un regim democratic. În mod absurd, oamenii par fericiţi să voteze în favoarea celor care promit că le vor restrînge capacitatea de fi corect şi bine reprezentaţi. Votul secret şi imunitatea parlamentară, separaţia puterilor şi inamovibilitatea judecătorilor independenţi politic sînt, însă, garanţiile puterii cetăţeanului. Atacul împotriva lor este un atac împotriva cetăţeanului.

Traian Băsescu nu a reuşit să reducă la tăcere Parlamentul. El  a reuşit, în schimb, să integreze în logica sa populistă pe oponenţii săi. Determinîndu-i să se ia la întrecere cu el nu de pe poziţia valorilor lor, ci pe terenul populismului lui, Băsescu învinge. Dacă nu (încă) direct şi politic, cu siguranţă mediat şi ideologic. Cine nu are puterea să i se opună lui Băsescu încearcă să i se alăture. Puţini înţeleg că el nu are doar pofte politice, ci şi un proiect ideologic. Alăturarea la ideologia lui, negînd democraţia, este sinucigaşă!

Revoluţia este o lucrare a elitelor. La dărîmarea regimului ceauşist a participat sub 5% din populaţie. Nu s-a calculat cîţi au contribuit activ şi conştient la proiectarea şi adoptarea schimbărilor cu adevărat revoluţionare care au urmat îndepărtării dictatorului, dar cu certitudine rămînem în aceeaşi ordine de mărime. Dacă s-ar fi cerut părerea poporului în legătură cu inamovibilitatea judecătorilor sau cu imunitatea parlamentarilor, cel mai probabil majoritatea ar fi spus că nu ştie despre ce este vorba. Cu toate acestea, cetăţenii au votat Constituţia României postcomuniste, făcînd din ea, măcar simbolic, o Constituţie a poporului. Faptul se explică prin încrederea pe care românii o (mai) aveau în lideri, precum şi prin instinctul care le spunea că ruperea de trecut se măsoară prin amploarea reformelor, chiar şi ininteligibile. Pe atunci se accepta mai uşor faptul că între condus şi conducător nu poate fi egalitate; nici între alegătorul care înseamnă un vot şi alesul care înseamnă sinteza a mii de voturi. Astăzi, însă, se cere eliminarea prevederilor adoptate prin efectul revoluţiei cu argumente de tip marxist, evocînd lozinca “egalităţii de clasă?. Contrarevoluţia devine posibilă, deci, prin acţiunea maselor şi va fi nefericita lor realizare. Lideri orbi conduc o masă oarbă spre prăpastia dictaturii.

În romanul “Ferma animalelor?, Orwell vede în imposibilitatea de a mai deosebi între oamenii şi porcii aşezaţi la aceeaşi masă semnul victoriei “animalismului? totalitar asupra libertăţii umane. Cînd nu vom mai putea distinge între discursul lui Traian Băsescu şi cel al partidelor democrate, înseamnă că autoritar-populismul băsescian a învins.