Zece ani de la 11 septembrie 2001

Corespondenţă din New York
Metropola americană este împânzită de locuri şi lucruri care să le amintească locuitorilor de 9/11. Peste tot pe unde mergi, din West Harlem până în Brooklyn, din Soho până la Columbus Circle şi din Staten Island până în Districtul Financiar (cartierul din sudul Manhattanului unde se aflau Turnurile WTC), găseşti fotografii ale echipelor de pompieri, poliţişti, militari, trupe speciale, medici sau simpli voluntari care au răspuns în urmă cu exact un deceniu telefoanelor şi apelurilor de ajutor care răzbăteau din cele două turnuri gemene ale complexului World Trade Center, precum şi dovezi sau amintiri ale faptelor lor. Aceste ima­gini, înfăţişând bărbaţi şi femei tinere, în plină putere, care şi-au dat sau şi-au riscat viaţa pentru alţii, sunt peste tot: pe pereţii de la parterul zgârie-norilor, în staţiile de metrou, în Central Park sau chiar în taxiuri. Dar nu numai pozele celor dispăruţi încercând să-i salveze pe cei aflaţi în turnuri sau prinşi sub dărâmături. Nu există meci de baseball, de fotbal american, baschet sau hochei în care, pe imensele ecrane ale tabelelor de marcaj, să nu apară vreun mesaj de încurajare pentru câte un soldat care luptă în Irak sau Afganistan, pentru eroii nevăzuţi care au ajutat America sau pe americani, sau pentru familiile acestora. Presa nu a pridi­dit în aceşti zece ani să scoată la iveală tot felul de poveşti despre 11 septembrie şi actorii săi nevăzuţi: unele eroice, ale unor oameni care s-au acoperit de glorie în acele zile, altele tragice sau revoltătoare ale unor americani care au încercat şi chiar reuşit să profite de pe urma tragediei semenilor lor. Eroii au fost aplaudaţi cum se cuvine (legendarul ziarist Bob Woodward, unul dintre cei doi autori ai articolelor care au dus, în 1974, la demisia preşedintelui Richard Nixon a câştigat un nou Premiu Pulitzer în 2002 pentru felul în care a relatat, pentru Washington Post, despre evenimentele de la 11 septembrie), eroii au fost aduşi în faţa justiţiei (cum este cazul unuia dintre directorii Primăriei oraşului New York, la început considerat şi el erou pentru modul cum a acţionat în timpul şi după atentate, dar care ulterior şi-a însuşit una dintre locuinţele sociale destinate victimelor atentatelor pentru a o folosi drept loc pentru întâlniri amoroase cu amantele sale).

La bine şi la greu...
Solidaritatea pare a fi cea mai însemnată calitate a poporului ame­rican în clipe de răscruce. Spre deosebire de români sau de alte naţii, care în momente grele se învinovăţesc unii pe alţii şi cer sânge, americanii încearcă să găsească întâi soluţii pentru rezolvarea problemei şi abia apoi, cu calm, pleacă pe urmele vinovatului. Nu este vorba de propagandă. Doi ani în America m-au învăţat că ceea ce se spune la televizor este, de fapt, ceea ce gândeşte fiecare dintre americani. Eu îmi amintesc bine că, în urma cu zece ani, în vreme ce în România erau dezbateri la televizor dacă George W. Bush ar trebui să demisioneze pentru că nu a putut să preîntâmpine atentatele teroriste, americanii nu s-au gândit nici măcar o secundă la această variantă. Şi-au arborat toţi, la geamuri, drapelul naţional, au donat bani pentru ajutorarea victimelor atacurilor, au strâns rândurile şi şi-au ridicat unii altora moralul încurajându-se că America va trece şi peste asta şi, cel mai important, au sprijinit cu toată fiinţa lor măsurile luate de con­ducătorii de la acea vreme, ştiind că acestea, bune sau rele, erau adoptate în propriul lor interes. Asta a fost şi cheia realegerii lui Bush Jr în 2004 pentru al doilea mandat. Americanii nu caută scuze sau explicaţii pentru eşecuri şi înfrângeri, nici atunci când ele sunt dintre cele mai dureroase, ci merg înainte şi caută să remedieze problema, înainte de a-i căuta pe vinovaţi. Aşa a fost şi după 11 septembrie 2001. Poate asta este una dintre însuşirile care, în ciuda contestatarilor, îi face pe americani să fie una dintre cele mai mari naţii ale acestei lumi.

În memoria eroilor
La Washington DC, de fapt în Virginia, pentru că Pentagonul este si­tuat de partea cealaltă a râului Potomac, deci în afara ariei administrative teoretice a Capitalei Statelor Unite, a fost ridicat un monument care să amintească de 9/11. Sectorul de clădire afectat a fost renovat în întregime şi doar o plachetă come­morativă mai aduce azi aminte de teribila gaură căscată în urma cu zece ani de avionul United Airlines deturnat. Un monument a fost ridicat şi în Pennsylvania, locul unde s-a prăbuşit al patrulea avion. În Statele Unite puţini mai sunt aceia care cred că această a patra aeronavă a fost de fapt mitraliată de avioane de vâ­nătoare şi nu prăbuşită de pasagerii care s-au luptat cu teroriştii. De-a lungul anilor au fost date publicităţii toate înregistrările telefonice ale convorbirilor efecuate din avionul căzut în Pennsylvania, iar acestea confirmă versiunea oficială: pasagerii au aflat despre celelalte avioane deturnate şi s-au luptat cu teroriştii pentru preluarea controlului Boeingului. Au murit, dar au salvat unul dintre simbolurile Americii – clădirea Congresului, de pe dealul Capitoliului din Washington DC, a patra ţintă a teroriştilor. La New York, în districtul financiar, marea gaură de la Ground Zero se cască încă şi pare o rană ce nu se va închide niciodată. Primarii New Yorkului şi administraţiile de la Washington DC perindate în aceşti zece ani nu au găsit încă o soluţie viabilă pentru a închide această cicatrice. Probabil că nu se vrea, aşa cum nici baza de la Pearl Harbour nu a fost vreodată re­novată şi refăcută în totalitate. Ground Zero este o tragică atracţie turistică, unde ghizii vorbesc cu mai multă pasiune şi folosesc cuvinte mai înălţătoare decât în orice altă parte a New Yorkului.

Şi înainte şi după 11 septembrie, Statele Unite au fost lovite de alte mari tragedii. Pare că e în firea lucrurilor să se întâmple: prăbuşirea navetei Challenger în toamna lui 2002, uraganul Katrina în 2005, crahul de pe Wall Street din 2008, chiar şi moartea lui Michael Jackson din 2009 au fost tot atâtea ocazii care ne-au arătat că americanii, deşi s-au schimbat, au rămas aceiaşi în faţa tragediei, a neputinţei şi a morţii: uniţi, solidari, gata să se sacrifice pentru alţii. Nu sunt vorbe mari, sunt realităţi trăite pe pielea lui de un imigrant venit din România, o ţară din lumea a treia, de unde viaţa şi lumea se văd cu totul altfel.

Conspiraţie? Timpul va dovedi de partea cui este dreptatea
Teoria conspiraţiei există. Şi sunt multe vocile americane şi internaţionale care afirmă, la zece ani după ce trei avioane deturnate de terorişti s-au prăbuşit peste Turnurile Gemene din New York şi peste clădirea Penta­go­nului, din Washington DC, că America şi-a înscenat atacurile, având nevoie de un motiv dur şi convingător să atace alte state bogate în resurse naturale. Poate că aşa a fost, americanii şi-au găsit doar un pretext. Dar amin­tesc un alt exemplu din istoria relativ recentă a Americii, care a stârnit la fel de multe comentarii şi semne de întrebare: Pearl Harbour. După tragedia din 1941, mulţi au afirmat că americanii aşteptau un prilej pentru a intra în război şi că şi-au înscenat atacurile ca să-şi găsească unul. Indife­rent care a fost adevărul din spatele devastatorului bombardament, intervenţia Statelor Unite în război s-a dovedit decisivă pentru înfrângerea (sau măcar reducerea la tăcere pentru mult timp) a "unui cancer": fascismul.

S-a dovedit, în timp, că decizia americanilor de a intra în război împotriva Axei Roma-Berlin-Tokyo a fost cea corectă. Mulţi speră că, tot în timp, se vor vedea şi rezultatele războiului împotriva terorismului, declanşat acum zece ani în Afganistan şi continuat în Irak. Rezultate concrete sunt prea
pu­ţine. Lumea nu e cu mult mai sigură faţă de acum zece ani, iar comenta­rii­le maliţioase la adresa celor care au pornit la război pentru că vor să vadă "de­mocracy" în toată lumea au crescut progresiv de la an la an. Ca de atâ­tea ori în istorie, timpul va demonstra cine a avut dreptate.