"Bulgării uriaşi continuau să cadă peste noi"

În 1979, Sergiu Nicolaescu aducea pe ecrane una dintre cele mai frumoase istorii din literatura română, "Ultima noapte de dragoste", având la bază textul romanului lui Camil Petrescu "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război".

În rolul principal, un Gheorghidiu, căruia scenariul i-a schimbat numele în Tudor Gheor­ghiu, Vladimir Găitan îşi dăruia sieşi şi lumii întregi, pentru tot­deau­na, o minunată poveste, care este astăzi la fel de vie.

Un film "cu o tinereţe fără bătrâneţe...", cum spune ac­to­rul Vladimir Găitan, care, într-o dimineaţă, şi-a aflat timp să scoată din scrinul amintirilor, precum costu­me­le absolut autentice folosite de Doina Levintza la filmări, întâmplări de acum trei decenii şi să le facă să trăiască din nou.

● Jurnalul Naţional: Cum vă amintiţi că a început pentru dvs. povestea filmului "Ultima noapte de dragoste"?
● Vladimir Găitan: Eu eram atunci unul dintre actorii pre­fe­raţi ai lui Sergiu Nicolaescu, deja făcusem împreună cu el "Accident", "Zile fierbinţi", unde avusesem roluri principale. Ştiam de proiectul ăsta şi trebuie să-ţi mărturi­sesc că n-am îndrăznit să cred că voi fi vreodată ales. Dar de­cizia lui a fost foarte coerentă şi clară şi ţin minte că n-am dat nici o probă cu alţi colegi de-ai mei. Era decis să fac eu rolul şi chestia asta mi-a dat o stare de confort.

Par­tea interesantă a poveştii este că Sergiu s-a dus în Po­lo­nia şi a venit cu două interprete pentru rolul principal. O cucoană care mie mi-a plăcut foarte mult, era şi contesă, se pare, nevastă de ambasador, avea 27 de ani, o p­o­lo­neză de o frumuseţe absolut extraordinară şi pe care eu o vedeam clar câştigătoare pentru că avea rasă, tot ce ve­deam eu în personajul feminin. Şi, alături de ea, o fe­ti­ţă foarte transparentă... ca să nu zic slabă şi insipidă apa­rent, studentă în anul doi la Institutul de teatru din Polonia. Doina Levintza le-a îmbrăcat superb, avea nişte costume absolut senzaţionale, găsite în tot felul de scrinuri vechi şi de epocă, absolut autentice şi am dat probe cu amândouă, scene de dragoste, de plimbări, dialog... N-a fost foarte uşor pentru că poloneza suna într-un fel foar­te ciudat, foarte puţin muzical, dar ele erau atât de fru­moa­se, că evident m-am îndrăgostit de amândouă... Apoi au terminat castingul şi au plecat.

Ţin minte că la aceste vizionări de probe eram invitat şi eu ca viitor partener şi chiar am fost întrebat. Evident că eu am pus degetul pe con­tesă, mi se părea foarte potrivită mai ales pentru partea a doua a personajului, unde, vă reamintesc, după ce Gheorghidiu primeşte moştenirea imensă de la bunic, ea se emancipează, intră în lumea bună de parcă s-ar fi născut acolo, ea fiind o studentă şi o fată de o condiţie destul de simpluţă. Şi pentru evoluţia asta fantastică o ve­deam potrivită pe această cucoană foarte specială şi foarte rasată. Sergiu însă, având ultimul cuvânt, a ales-o pe cea de-a doua, pe Ioana Pacula. Ca să vedeţi cum se scrie istoria şi ce înseamnă, totuşi, un nas de regizor, şi nu unul de actor înamorat... Nu-i vorbă, cred că şi Sergiu s-a îndrăgostit puţin de fetele astea, pentru că erau într-adevăr deosebit de frumoase, iar Ioanei Pacula i-a prezis: "Vei face o mare carieră". Formidabil ce nas a avut! Şi iată că astăzi Ioana Pacula este una dintre vedetele Hollywoo­du­lui...

Deci Sergiu a avut o mână foarte bună. Interesant este că Ioana nu şi-a recunoscut pater­ni­tatea acestui film niciodată, iar acum câţiva ani am au­zit că a fost în ţară şi s-a întâlnit cu Sergiu. Dintr-o în­tâm­plare n-am participat şi eu la această întâlnire. Aş fi vrut s-o văd. Sergiu i-a dat o casetă şi atunci şi-a văzut filmul de tinereţe. Se pare că a avut un fel de regret pentru că ea, venind dintr-o ţară comunistă, nu-şi imaginase că noi vom face un film care nu va avea nici o legătură cu slo­ganurile şi cu propaganda comunistă. Şi trebuie să re­cu­noaştem, "Ultima noapte de dragoste" este un film care trăieşte şi astăzi şi va trăi tocmai pentru faptul că nu este implicat nimic de genul ăsta. Este o poveste despre un moment istoric al nostru cu care chiar ne mândrim şi cu o epocă, căreia nu întâmplător i se spunea "la belle epoque", cu nişte oameni deosebiţi, femei frumoase, cu o lume despre care noi avem astăzi foarte puţine poveşti şi mărturii.
● De ce a preferat Nicolaescu să aducă actriţe din Polonia, având la dispoziţie atâtea frumuseţi autohtone?
● I s-a reproşat şi l-am întrebat. Am avut chiar o discuţie. La ora aia erau câteva actriţe la care eu vibram. Dacă nu greşesc, una era Maria Ploae, Elena Albu, Dumnezeu s-o odihnească, erau câteva fete foarte frumoase şi, totuşi, Sergiu nu le-a văzut în personajul ăsta şi cred că n-a făcut rău. Dovadă faptul că a intuit foarte bine şi că a găsit-o pe fetiţa asta într-o facultate, în Polonia... Mi-a explicat că nu o vedea pe nici una dintre actriţele românce în Ela/Lena. Voia el ceva rasat, ceva mai special la acest personaj pe care Camil Petrescu l-a scris cu inima... Şi se pare că la data respectivă nici una din actriţele românce nu se potrivea pe viziunea lui.


● La momentul respectiv, cât de aproape vă era scriitura lui Camil Petrescu?
● Noi ne-am citit cărţile, noi eram îndrăgostiţi de scriitorii noştri. Camil Petrescu era unul dintre eroii noştri preferaţi, personajele lui, lumea lui... Nu vreau să re­pro­şez, că am şi eu doi copii şi discuţia e aceeaşi, bănuiesc, ca în toate casele, acelaşi conflict legat de nebunia cu computerul, cu laptopul... Şi chiar profit de ocazie să vă felicit din toată inima pentru iniţiativa cu cartea şi pentru tot ce faceţi în ideea de lectură.

Revenind, la 16 ani eu citisem "Pe aripile vântului", Cronin... Cine mai ştie de Cronin astăzi, acest uriaş scriitor?! Citeam ce găseam în biblioteca părinţilor, care era bine dotată. Citeam lite­ratură românească, pe Sadoveanu, şi nu pentru că mi-l dăduseră de la şcoală, citeam cu o bucurie uriaşă. Aici mai e de spus ceva. Am avut şansa şi cred că e foarte im­por­tant... Eu am fost foarte bun prieten şi coleg de bancă cu Alex Ştefănescu. Nimic nu e întâmplător. Acest băiat era de o cultură extraordinară. Eu eram tipul sportiv şi bătăiosul şi scandalagiul, dar el, cu înţelepciunea lui, m-a atras în zona asta a lecturilor pe care le devoram tocmai ca să le şi comentăm după aceea.

Mi-aduc aminte serile în curtea bisericii şi pe dealurile Sucevei când o gaşcă de puşti jucam şah şi vorbeam despre Sadoveanu, despre Emi­nescu, se recita Eminescu... Cred că Vladimir Găitan a avut o mare şansă în această prietenie cu această valoa­re a li­teraturii române actuale care este Alex Ştefănescu. A contat enorm pentru formarea mea. Pentru că, vă spun, în afară de faptul că făceam o groază de nebunii, lectura era absolut obligatorie. Şi, ca să concluzionez... Camil Petrescu. Eram absolut îndrăgostit de el.
● Cât de aproape v-a fost scenariul folosit de Sergiu Nicolaescu, el însuşi unul dintre scenarişti, dat fiind faptul că a operat modificări importante în text, şi care e scena care vă revine cel mai puternic în minte?
● Sergiu şi-a permis nişte licenţe cu care unii au fost de acord şi pentru care alţii l-au criticat. Evident că scena fi­nală a fost pentru mine foarte provocatoare. Odată, scena "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu", bombardamentul acela groaznic, în care compania mea, pluto­nul meu, este îngropat şi camarazii mei sunt ucişi din cau­za absenţei mele şi a geloziei nebune, când eu fug şi-mi părăsesc camarazii şi revin pe linia frontului, după dezastru, apoi procesul de conştiinţă... Toate astea, profesional, actoriceşte, sunt nişte provocări. Pentru că sce­ne­le bune, scenele de tensiune din film sunt, din punctul meu de vedere, mai spectaculoase decât povestea cărţii. Şi atunci, provocarea lui Sergiu a fost extraordinară, in­clu­siv finalul cu execuţia, câmpul acela, toate, n-au făcut decât să mă provoace şi profesional, dar să şi ridice tensiunea filmului şi să facă succesul pe care l-a făcut.

Eu nu cred că a fost impietat cu ceva discursul lui Camil Petrescu. S-a păstrat atât de special şi cavalerismul desuet al lui Gheorghidiu, autodenunţul lui are o notă de donquijotism, care era specifică tinerilor din acea perioadă. Să ne amintim şi cât de rebel era Gheorghidiu în relaţia cu bu­ni­cul. E scena cu Ernest Maftei din cimitir. Ce frumoasă sce­nă! Când îi spune "Bă, eşti ca taică-tău! Cu ziarele tale, trăirist. Coboară cu picioarele pe pământ!". El era oaia nea­gră a familiei, era un rebel, un cavaler, aşa că eu cred că Sergiu a dat o notă în plus şi o greutate prin finalul dramatizării. Iar după Revoluţie ţin minte că fiul lui Ca­mil Petrescu ne-a premiat pe toţi care am contribuit la fil­mul acesta, într-o ceremonie frumoasă la Teatrul Na­ţio­nal. Gestul lui îmi arată că a acceptat schimbarea aia de final şi că a înţeles că rigorile unui film permit asemenea licenţe. Filmul ăsta are, aşa, o tinereţe fără bătrâneţe...


● Ce vă amintiţi că a fost cel mai greu la filmări şi unde s-au întâmplat ele?
● Cele mai grele au fost scenele de luptă, pentru că Sergiu le făcea foarte serios şi erau nişte explozii cu­tre­mu­ră­toa­re. Am filmat în poligonul militar la Făgăraş, unde vreau să vă spun că trotilul era trotil, lucram cu muniţie de răz­boi şi exploziile erau atât de puternice, că, efectiv, se termina secvenţa, şi bulgării uriaşi de pământ continuau să cadă pe noi ca o ploaie de meteoriţi încă multe secunde. Sergiu nu făcea rabat la asta şi toate filmările erau în­gro­zi­tor de reale, atacurile, luptele erau foarte, foarte dure.

Ce a avut Sergiu foarte special la acest film a fost că a respectat şi locurile unde s-au întâmplat evenimentele istorice, borna kilometrică ce despărţea Ţara Ro­mâ­neas­că de Transilvania, undeva sus, la Fundata, satele pe unde se întâmplă atacurile armatei române... Bariera şi pichetul de grăniceri cu care începe filmul sunt chiar pe borna kilometrică dintre Imperiul Austro-Ungar şi Ro­mâ­nia Mare. Sergiu a avut o ambiţie să folosească acele lo­curi, mai ales că erau superbe. Filmam undeva în munţi şi era cumplit de greu. Eram sus la Fundata şi dormeam la Bran. Nu era nimic încălzit, nici vorbă de căldură, erau -5 grade, într-un  motel nenorocit, veneam uzi de la filmări, iar eu mă băgam în pat cu o aerotermă în braţe, cu uniforma plină de noroi şi mă uscam efectiv sub şase pături. Aşa s-a filmat "Ultima noapte de dragoste".

Iar scena de care îmi aduc aminte şi mă cutremur şi care m-a marcat este legată de momentul în care fug eu de la unitate şi vreau să ajung la Câmpulung. Sergiu mi-a găsit o cărare de munte, unde, eu fiind călare, dacă nu ri­di­cam piciorul dinspre peretele de munte mi l-aş fi zgâ­riat de el. Şi atunci puneam piciorul în lungul crupei ca­lu­lui, iar în stânga mea era o prăpastie de cel puţin 50 de metri cu un pârâu nefericit aşa care susura pe acolo. Eram absolut îngrozit. Atunci a venit la mine cel care avea grijă de caii aduşi de la herghelii din zona Rucărului şi mi-a spus: "Domnu' artist, să ştiţi de la mine, calul este un animal foarte deştept. El nu vrea să moară şi nu se aruncă în prăpastie ca prostul. Numai că trebuie să nu-l agitaţi. Lăsaţi-l...". Se vedea pe mine că sunt îngrozit. Fă­ceam filmarea şi, ca să întorc calul, trebuia să ajung jos la poalele muntelui. Totul era îngust de 70-80 cm. Sfă­tuit de ţăranul acesta molcom, care mi-a spus foarte li­niş­tit să nu agit calul, să-l las şi să mă las în grija lui, l-am as­cultat şi astăzi stăm de vorbă...  Deci filmările au fost foarte grele, iar Sergiu niciodată nu ne menaja şi nu se menaja pe el în primul rând. Nu-ţi cerea nimic ce nu făcea şi el, atât de nebun era, în sensul frumos al cu­vân­tu­lui. Toate exigenţele şi le aplica în primul rând lui în­suşi. Normal că la provocarea asta tu, bărbat, nu puteai să nu răspunzi prezent.