Scenografi români, cu Mihăileanu la Cannes

Pe covorul roşu al Festivalului de la Cannes vor păşi sâmbătă, alături de Radu Mihăileanu, şi scenografii Cristian Niculescu şi Viorica Petrovici, sin­gurii români care au făcut parte din echipa filmului "La sourçe des femmes" aflat în competiţia oficială. Acolo, pe Croazetă, ei vor vedea pentru prima dată această peliculă la care au lucrat anul trecut, în Maroc. Cristian Niculescu este autorul de­co­ru­ri­lor, iar Viorica Petrovici a realizat cos­tumele.

Mihăileanu, care i-a cunoscut pe apreciaţii scenografi în 1992, atunci când a început filmul "Trahir", cooptându-i apoi la următoarele sale lung­me­traje "Train de vie", "Concertul" şi "La sourçe des femmes", ne spunea, într-un interviu, că cei doi sunt "genii în domeniul lor". Această caracteristică te determină să-i abordezi pe Cristian Niculescu şi Viorica Petrovici, pentru a afla mai multe lucruri despre munca lor la noul film al lui Mihăileanu, creat într-un sătuc marocan populat de vreo 300 de oameni – berberi (populaţie hamito-semitică din nordul Africi, potrivit DEX).

Cristian Niculescu, care în 30 de ani de activitate scenografică în cine­matografie a lucrat cu mulţi regizori ro­mâni şi străini, mărturiseşte că la pro­ducţia "La sourçe des femmes" sti­lul de a filma este de tip documentar. Subiectul are la bază un fapt real din Turcia. Este vorba despre greva femeilor dintr-un sătuc musulman, care refuză să mai facă dragoste cu bărbaţii lor atâta timp cât ei nu aduc apă. Ele urcă zilnic pe munte la izvor, cu găleata, aducând apă pentru fami­lie. E despre condiţia femeii, despre viaţa dificilă, dar regizorul păstrează şi în acest film limbajul tragi-comic. Aşa e şi realitatea în satele din zonă.

"E o intenţie asumată de a surprinde viaţa cum este ea. Nu era dificil, căci acei oameni rămăseseră parcă îngheţaţi în timp. Erau în na­turaleţea lor. Aveau curent de vreo trei ani şi izolaţi în satul ascuns într-o vale, iar până la cea mai accesibilă şosea erau 7 kilometri. Puteau ajunge într-o localitate mai civilizată doar pe jos sau pe catâr. Satul ales pentru filmări corespundea în mod mira­culos cu locul din scenariu", spune Niculescu, adăugând că premisa vizuală a filmului era a unui loc ce putea să fie în Maroc, în Tunisia, în Algeria, în Egipt.

Sarcina principală a celor doi scenografi a constat în documentare: să cuprindă o sinteză "a elementelor din universul vizual: decoraţie, costume, obiecte, obiceiuri etc.". Ei, care veneau dintr-o altă lume decât cea arabă, s-au documentat timp de o săptămână la Institutul Lumii Arabe din Paris, la muzee, au făcut pros­pec­ţiuni în Maroc, pentru a vedea case, vestimentaţii, obiecte – tot ce ţi­nea de munca lor la acest film. Au făcut-o "atent şi profesionist". Era şi un pariu. Au fost şocaţi, la început. Arhitectura li s-a părut primitivă, căci era "expresia posibilităţilor locale". Au descoperit apoi bogăţia "din punct de vedere ornamental şi colo­ris­tic" a locului, găsind "aceeaşi ma­nieră de a face arhitectură populară ca şi în România", adaptată mijloa­celor existente la faţa locului. Şi, ca doi profesionişti ce sunt, au continuat cu elemente de creaţie personală, pentru a individualiza locul.

Viorica Petrovici, care a făcut de-a lungul anilor atât scenografie de film, cât şi de teatru, operă sau balet, a afirmat că la crearea costumelor, ca şi a decorului de altfel, s-au folosit elemente ale locului. Ea a ştiut cum să păstreze eleganţa caracteristică femeilor de aici, sintetizând-o artistic în film.