Corina Cretu: "Ministerul cheltuirii fondurilor europene este o gluma"

Acum câteva zile un oficial al FMI, Robert Shapiro, anunţa o nouă criză globală, dacă nu se rezolvă problema datoriilor suverane în două-trei săptămâni. Punctul său de vedere este întărit de premierul britanic David Cameron, care lansează, în esenţă, acelaşi mesaj. Deşi nu ne spun ce-au decis, cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez, Nicholas Sarkozy, ne spun, după întâlnirea lor de duminică, 9 octombrie, că au un plan de salvare, dar că nu pot preciza încă în ce constă el. Între timp o bancă majoră, Dexia, pare să fi fost salvată, cum altcumva, cu bani publici, fiind naţionalizată de guvernul belgian. Adică un stat din zona euro a mai adăugat ceva, nu puţin, patru miliarde de euro, la datoria publică. Cum se văd toate acestea de la Bruxelles?

Părerea mea este că la Bruxelles domneşte o confuzie în creştere, din câteva motive. În primul rând, impresia mea este că nu există o imagine clară despre cauzele acestei crize, care să permită o abordare coerentă şi coordonată a Comisiei Europene, a Parlamentului European şi a statelor membre. Mai ales statele membre întreţin confuzia, dintr-un motiv explicabil: fiecare trăieşte criza în felul lui, pentru că fiecare stat are particularităţile sale economice şi probleme specifice. De aici, viziuni adesea radical diferite în legătură cu soluţiile care trebuie adoptate.

Pe acest fond de confuzie intervin şi alte constrângeri, de data asta externe. Este vorba despre acuzele americanilor, pe de o parte, şi ale chinezilor, pe de altă parte, care cer Europei să acţioneze mai rapid, într-un fel sau altul.

La aceste lucruri se adaugă presiunile “pieţelor”, de fapt cele ale diverselor grupuri de interese financiare, care dispun acum de sume foarte mari de bani, pe care nu-i mai pot investi cu randamente uriaşe, ca până acum, şi caută oportunităţi pentru asta. Ele nu vor să investească în infrastructuri, în sănătate sau educaţie, în producţie. Vor doar să speculeze. Ceea ce nu se mai poate face decât cu datoriile suverane ale statelor.

Cum SUA au reacţionat violent la încercarea de a se specula cu datoriile ei, singura zonă promiţătoare a rămas Europa. O Europă care ezită să găsească o soluţie pentru problemele Greciei şi nu se omoară nici să uşureze situaţia Portugaliei, Spaniei şi Italiei.

Nu cred că planul franco-german, convenit duminică de Sarkozy şi Merkel, poate rezolva de o manieră durabilă problemele. Înţeleg că se adresează capitalizării băncilor europene. Dar în urmă cu câteva luni nu erau probleme după cel de-al doilea test de stres bancar. Ce se va întâmpla după capitalizare? Se reia creditarea? Se reia creşterea economică? Cum? Pentru că programele de austeritate au dus la contracţia consumului si de ce ar investi cineva în noi capacităţi de producţie, dacă nu există suficienţi cumpărători?

 Totuşi, recent preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso, într-un discurs rostit în faţa Parlamentului European, părea convins că UE poate să depăşească problemele generate de criză, că există soluţii, inclusiv pentru Grecia, care, se spunea, nu va fi lăsată singură în faţa furtunii. Iar soluţia oferită de el poate fi rezumată astfel: “mai multă solidaritate, mai multă integrare, mai multă responsabilitate”. A convins discursul său?

Sincer, nu cred că a convins, deşi a fost un discurs care nu a ocolit problemele. Dar una este discursul, alta realităţile cărora trebuie să le ofere răspunsuri politicile europene. Din păcate, la acest capitol lucrurile nu stau deloc bine. Criza a scos la iveală egoismele naţionale, jocurile de putere dintre ţările mari ale Uniunii, diferenţele de vederi au fost exacerbate, consensul în diverse domenii rupt. Pe unii dintre membrii importanţi ai UE îi cam încurcă democraţia din sânul Uniunii, tânjesc după un soi de CAER, în care unii membri dictează şi restul membrilor execută. Se iau decizii în cerc restrâns, fără consultarea tuturor membrilor, ele sunt netransparente şi servesc mai ales decidenţilor.

Prinde tot mai mult ideea Europei cu mai multe viteze, cuplul franco-german s-a transformat în directorat. Aceste evoluţii nu pot rămâne fără urmări. Deşi poate avem nevoie de mai multă integrare, multe ţări se vor gândi de mai multe ori până să accepte noi transferuri de suveranitate. Modul arogant în care a fost tratată Grecia si umilirea ei nu au folosit ideii de adâncire a integrării.

Acest lucru se va vedea cu ocazia prezentării modificărilor care se intenţionează a fi introduse în Tratatul Constituţional de la Lisabona, a cărui revizuire a fost anunţată şi de Barroso în discursul său.

România va fi avantajată sau devantajată de aceste schimbări preconizate de ţările mari din UE?

Eu cred că va fi mai degrabă dezavantajată de aceste schimbări. Şi nu doar România, ci şi celelalte ţări recent primite în Uniune. Dezavantajul vine din diferenţele de dezvoltare existente, care pot fi accentuate de noile constrângeri financiare şi bugetare impuse de măsurile preconizate de cei mari. Trebuie să recunoaştem că interesele celor două grupuri de ţări sunt puternic divergente. ţări precum România trebuie să-şi accelereze recuperarea rămânerilor în urmă, ţările dezvoltate vor să-şi păstreze bunăstarea şi să cheltuie pe cât de puţin posibil pentru ridicarea celorlalţi. Faptul că toate aceste lucruri pot fi justificate cu limbajul unor astfel de discursuri nu schimbă cu nimic esenţa problemei.

 La Bucureşti, aceste măsuri par a fi primite cu satisfacţie, ba, mai mult, preşedintele Băsescu şi premierul Boc îşi fac un titlu de glorie din a fi fost precursori, de vreme ce au implementat “austeritatea” şi au început demantelarea “statului social”, văzut ca un duşman al poporului. Care credeţi că va fi poziţia Bucureştiului faţă de ultimele dezvoltări de la Bruxelles?

Va fi o aprobare fără comentarii a măsurilor luate de cei mari. Nici nu are cum fi altcumva, câtă vreme noi nu avem politică externă, politică europeană nici atât. Faptul că am inventat un minister al cheltuirii fondurilor europene este o glumă. El nu ţine loc de politici europene şi nici nu defineşte interesul naţional în relaţie cu aceste evoluţii. Este doar o măsură de imagine, pentru a nu zice lumea că Guvernul nu face nimic pentru accelerarea folosirii acestor fonduri.

Numai că înainte de a le cheltui, ar trebui să avem o viziune integratoare, să ştim ce vrem să facem cu banii. Care sunt priorităţile? Terenurile de golf? Telecabine făcute pe pustii? Mai bine nu!

Ce poziţie va lua România în privinţa viitoarelor modificări ale Tratatului Constituţional? Ne avantajează să avem constrângeri specifice ţărilor din eurozonă, fără să avem şi avantajele monedei unice? Nu cumva ne facem singuri probleme?

E nevoie de o dezbatere serioasă pe această temă. Şi aşa între cetăţenii europeni şi guvernele naţionale, respectiv instituţiile europene, se adânceşte prăpastia neîncrederii şi a refuzului politicului...

 Este foarte posibil ca, la jumătatea mandatului de cinci ani, preşedinţia Parlamentului European să fie preluată de un socialist. Dacă acest lucru se va întâmpla, credeţi că se va schimba ceva în aceste evoluţii? Şi dacă da, cum?

Există o înţelegere în acest sens, şi sper că va fi respectată. Sigur, asta nu schimbă compoziţia politică a Parlamentului European, dar poate schimba modul cum sunt abordate problemele şi chiar relaţiile cu Comisia Europeană. Este foarte clar că problemele sociale, existenţa şi consolidarea modelului social european vor fi prioritare. Această criză a produs zeci de milioane de noi săraci în Europa, sistemele publice de educaţie şi de sănătate sunt calamitate, extrema dreapta este în ascensiune şi se înmulţesc atacurile rasiste şi xenofobe. Sunt atacate valorile fondatoare ale Uniunii. Aceste evoluţii trebuie stopate şi cred că stânga are soluţii realiste şi pertinente pentru aceste probleme.