De la golul cu Kaiserslautern la Regia de Termoficare. Cum a ajuns fostul internaţional Nicolae Negrilă salariat la o regie de stat din Craiova

"Gooooool, gol, gol, gol, gol Nicolae Negrilă!", aşa a sunat vocea regretatului Sebastian Domozină la returul partidei dintre Universitatea Craiova şi FC Kaiserslautern, din 15 martie 1983, când fundaşul dreapta al oltenilor, Nicolae Negrilă, califica în minutul 82, în premieră, o echipă românească în semifinalele Cupei UEFA. La 29 de ani distanţă, timpul n-a fost prea darnic cu cel care a strâns 28 de meciuri sub tricolor şi 377 de partide în prima divizie de-a lungul a 17 sezoane, din care 15 ani petrecuţi fără întrerupere sub culorile Universităţii. Cetăţean de onoare al Craiovei şi maestru emerit al sportului, "Negoro" trăieşte dintr-o leafă de controlor prestări servicii – recuperator debite la Regia de Termoficare municipală, după ce în urmă cu doi ani a traversat o mare cumpănă.

● Jurnalul Naţional: Ce amintiri vă evocă momentul "Kaiserslautern"?

Nicolae Negrilă: Evident, golul cu nemţii este cea mai mare realizare pe care am avut-o în cariera de pe plan sportiv. Acasă am avut familia, copiii, pe Alexandru şi Cristina, care acum sunt realizaţi, la casele lor, dar când mă gândesc la mine ca jucător primul lucru de care îmi amintesc este reuşita care a dus Craiova în semifinalele cu Benfica. Am jucat şi la naţională într-o perioadă când erau mult mai puţine meciuri decât acum, am strâns 28 de partide, dar tot golul cu Kaiserslautern este cel mai important moment al carierei.

● Din păcate, există ceva şi la polul opus...

Boala. Am trecut prin ceva îngrozitor acum doi ani, mai ales că a venit total neaşteptat. Un bun prieten de-al meu şi-a deschis un bar, am băut, am mâncat, iar după câteva ore am simţit o durere la pulpa piciorului stâng. Nu i-am dat importanţă, am continuat să petrec. A doua azi am ajuns la muncă, am urcat pe scări şi m-am trezit că nu mai puteam să respir. Am fost dus la Spitalul de Urgenţă şi mi s-a dat un diagnostic foarte dur, de tromboembolism pulmonar. Am avut mare noroc că am scăpat cu viaţă, medicii mi-au spus că procentajul celor care supravieţuiesc după aşa ceva este de numai 2%. În salon am fost dus într-un fel de comă, dar eram conştient de ceea ce era în jur. Eram trei pacienţi cu acelaşi diagnostic, mie mi-au pus perfuzii şi am adormit. Când m-am trezit, ceilalţi doi muriseră... M-am îngrozit, mi-a venit să plâng, am crezut că totul s-a sfârşit. Mai târziu a venit Ilie Balaci şi m-a mutat într-o rezervă, unde mi-a mai revenit optimismul.

● Acum cum vă simţiţi?

Aşa şi aşa. Trăiesc, dar mă descurc foarte greu de când m-am îmbolnăvit. În fiecare lună fac INR (n.r. – analiza vitezei sângelui de a se coagula), iar medicamentele costă enorm. Când am fost internat în spital nu m-aş fi descurcat deloc dacă n-ar fi fost prietenii mei Sorin Cârţu, Gabi Boldici, Mircea Irimescu şi Ilie Balaci. Ei mi-au plătit spitalizarea şi mi-au dat bani pentru tratament.

● Cum arată o zi normală în prezent?

Numai muncă şi casă, atât. În weekend în place să mă duc la Gighera, comuna unde m-am născut, să pescuiesc şi să mai trag o miuţă cu copiii pe uliţă. Îmi face plăcere să-i aud rugându-mă, "hai, nea Nicule, joacă-te puţin cu noi". Recunosc, mereu mi-a plăcut să mai beau câte un spriţ, o bere, dar de când m-am îmbolnăvit n-am mai pus alcool în gură.

● Dezafilierea Universităţii?

Mi-e foarte, foarte greu. M-am legat atât de mult de echipa asta, am fost jucător, antrenor secund, an­tre­nor la echipa a doua, director sportiv, delegat, antrenor la juniori republicani. Mititelu este de vină pentru tot dezastrul actual. S-a luat după oa­meni care nu se pricep la fotbal, s-a băgat peste antrenori, făcea echipă, era atotştiutor. Apropo, are să-mi dea salariul pe doi ani de zile, sunt banii mei, dar le-am pus cruce, că şi am de unde. Când am fost internat în spital nu mi-a dat un telefon. Asta e viaţa!

● Mulţi dintre colegii dumnea­voastră au ajuns antrenori în prima divizie. N-aţi încercat?

N-a fost să fie. Am fost secundul lui Cârţu când am făcut eventul cu Craiova în 1991. Am încercat şi de unul singur câte ceva, dar nu s-a lipit. Echipe mici, bani puţini, probleme. Mi-ar fi plăcut să fiu antrenor, asta mi-am dorit, dar nu a ieşit. Nu mai zic că ar fi fost nişte bani în plus, de care acum chiar aş fi avut nevoie. În prezent fac demersuri să devin observator, sper să reuşesc.

Invitat cu Franţa şi Belarus
Alături de alţi foşti internaţionali, Nicolae Negrilă a fost invitat de FRF şi LPF la meciurile pe care naţionala României le-a disputat în toamnă contra Franţei şi Belarusului: "E bine că se fac asemenea lucruri. Ne-am mai văzut între noi, m-am întâlnit cu alţi prieteni pe care nu i-am întâlnit demult. Cu cei din Craiova am rămas mereu în legătură, noi am fost uniţi, eram câte şapte-opt şi la echipa naţională. Oricum, nu mai zic că fără această invitaţie eu n-ajungeam să văd Arena Naţională. Am rămas impresionat de construcţia în sine, dar ne-am făcut de râs cu gazonul. Mi-am amintit de stadionul lui Benfica, «Da Luz», care mi s-a părut uluitor când am jucat acolo cu Universitatea, o frumuseţe, o bijuterie. Mi-amintesc că meciul n-a fost televizat pentru că începea la ora 23:00, iar în România programul TV se termina la 22:00".