Dorel Vişan: "Dacă nu iese toată ţara nu se va întâmpla nimic... şi ţara nu mai iese. Românul s-a învăţat să fie parazit”

Dorel Vişan: Nu-şi poate pierde decât lanţurile, cum spunea odată proletariatul. Dacă după 20 de ani de libertate românul strigă LIBERTATE!, însemnează că încă nu s-a trezit. Abia se întoarce pe partea ailaltă şi vorbeşte în somn. Ca să câştige ceva, să câştige ce a pierdut, românul trebuie să fie conştient, în primul rând, de propria sa soartă. În România ultimilor 20 de ani, lumea se orientează numai către domnul preşedinte şi domnul prim-ministru. Dar, ei sunt ultimii în şir. Înaintea domniilor lor este un şir lung de răpitori. În ţara asta, care acum 20 de ani avea toţi puii sub cloşcă – sta­tul fiind al tuturor –, astăzi puii sunt sub aripa unui grup de răpitori. Deci ulii se îngrijesc de puii găinilor. În aceşti ani s-a distrus un sentiment foarte profund al românilor: onestitatea între cetăţeni.

• Cum să mai avem onestitate, când trăim în minciună?

Nu e nou acest lucru. Am mai avut perioade din acestea. Şi Vlahuţă a spus în 1907: „De sus şi până jos s-a întins minciuna! Ea leagă şi dezleagă, în ţară, toate”. Uite că şi astăzi trăim acelaşi lucru.

• Ce dovedeşte această istorie care se repetă?

Dovedeşte că am mai pierdut un lucru extraordinar: simţământul memoriei. Noi, românii, nu mai avem nici simţământul istoriei, nici sim­ţă­mântul memoriei. Aici este marele ne­caz. Pentru că civilizaţia pe care am făcut-o în ultimele două decenii este o civilizaţie falsă. Ea nu e făcută de români, e făcută de străini şi de se­mistrăini, cum spunea Eminescu, care au falsificat şi drept, şi viaţă pu­blică, şi datini.

• Ne-am mătrăşit valorile!

Da, le-am mătrăşit. Omul nerod, dar cu noroc, e o mare povară! Asta se întâmplă astăzi: au ajuns să aibă no­roc nerozii! Am distrus şi tot ce a fost statornic în ţara asta. Ultimul lu­cru care mie mi se pare că are o anumită statornicie este acest serviciu de urgenţă – SMURD. Era sub cloşcă şi trebuia pus sub aripa răpitorilor...

„Vă cerem trecutul ţării înapoi!”
 

• Românii mai ştiu pe ce lume sunt?

Şi ăsta-i un mare necaz! Nu mai ştiu! În 1821, când Tudor Vladimire­scu s-a ridicat în revoluţia lui, i-a spus îm­păratului Turciei: „Vă cerem trecutul ţării înapoi! Cu domnia ei, cu le­gile ei vechi, cu datinile ei”. Ei bine, noi nu numai că nu am cerut trecutul ţă­rii înapoi când ne-am băgat sub Eu­ro­pa, ci ni l-am dat la o parte, ca să ser­băm serbările altora. Ne-am ne­no­rocit limba, ne-am nenorocit gene­ra­ţiile tinere, printr-un milion de formări, deformări şi reformări, ajun­gând, cum spunea Pascal, la con­clu­zia că un lucru, cu cât se schimbă mai mult, cu atât e acelaşi. Eu nu zic că trebuie să întrerupem relaţiile cu po­poarele mari sau cu cele mici, aşa se ceează o lume prin dialog, dar trebuie să ne exprimăm cu cuvintele noastre.

• Protestatarii se exprimă cu cuvintele lor...

Am auzit o fată care, de altfel, a şi fost lăudată de un post de televi­ziune, şi ea spunea că iubeşte de­mo­cra­ţia. Foarte frumos. Dar nu ştiu dacă ea ştie ce este democraţia, ce este li­ber­tatea... Îmi vine acum în minte re­pli­ca spiţerului care-i vinde otrava lui Ro­meo (n.r. – „Romeo şi Julieta”): „Mi­zeria mă face să primesc, şi nu voi­nţa mea”. E extraordinar cum se apli­că această replică în ziua de astăzi... Poporul se lasă foarte uşor amă­­git de linguşitorii demagogi! De­ma­gogii sunt laşi, vicioşi şi netreb­nici şi de cele mai multe ori şi puţini la minte. Statul se ridică împotriva acestor destrăbălări de idei şi de instincte.

• Românul a înţeles ce i-a conve­nit din libertate...

Da, a înţeles-o ca puterea de a face orice şi ca starea de a nu se supune unui stăpân. Libertatea este altceva. Numai munca îţi dă liberta­tea şi numai munca îţi dă toate drepturile, aşa cum spunea Eminescu. 

• La noi nu prea se munceşte!

Nu sunt economist, dar ştiu că, într-o familie, cu cât lucrează mai mulţi, cu atât venitul familiei e mai bun şi nivelul de trai se ridică. Aceeaşi treabă ar trebui să fie şi în ţară. Cu cât se lucrează mai puţin, cu atât se măreşte avuţia statului?! 

America dunăreană

• În 1989 aţi ieşit în stradă şi aţi vorbit mulţimii. Veţi ieşi şi în 2012?

Nu. M-am pârlit o dată. Am ieşit în 1989 şi am crezut că facem ceva bun şi uite unde am ajuns. Sunt aceleaşi idealuri, dacă vă uitaţi la ce se strigă... Însă atunci ne-am ridicat împotriva unei forme de organizare socială care te îndemna la lucru. Acum ne ridicăm împotriva unei forme care ne îndeamnă la minciună şi la furat. Acesta este progresul care s-a făcut în 20 de ani. Nu ne-am lecuit. Cei care fac revoluţie acum vorbesc prin somn... Atunci de ce să mă mai ridic? Eu sunt foarte deza­mă­git de ce se întâmplă în cultura ro­mâ­nească. Am observat că poţi discu­ta cu un om care doreşte binele ţării şi al poporului. Dar, cu un om pentru care binele naţiei lui este doar un pretext, iar binele lui propriu e ţinta adevărată, cu ăsta nu poţi discuta!

• A murit dialogul?

Da. Noi nu mai comunicăm, cum zicea Kildegard, noi ne ocupăm de reflexia despre nimic. Asta e o altă latură pozitivă a neamului nostru americanizat. Eminescu vorbea în articolul „Mai alaltăieri”, din 1881, despre America dunăreană. Zicea el că „America dunăreană se mai numeşte încă în ironie România”.

• Credeţi că protestele vor schimba ceva?

Dacă nu iese toată ţara nu se va întâmpla nimic, şi ţara nu mai iese, pentru că românul s-a învăţat să fie parazit. Omul nu mai seamănă cu Dumnezeu. Nu mai are strălucirea Lui. Este mulţumit să aibă propria lui strălucire şi l-a părăsit pe Dumne­zeu. A luat viaţa pe cont propriu, şi Dum­nezeu nu l-a pedepsit, nu l-a mus­trat. L-a împins la marginea lu­cră­rii Lui, şi atunci omul s-a degradat şi s-a transformat în neom. Singura for­mă de a reface problemele acestui neam este întoarcerea înspre umani­ta­te, întoarcerea înspre omenie, în­spre poruncile fundamentale, în­spre legile din interiorul fiinţei românului.
 

• Cum sărbătoriţi Ziua Unirii?

Recitând, la Cluj, „Monologul lui Luca Arbore”, din teatrul lui Eminescu, în care vorbeşte de dragostea de patrie, despre credinţa că un neam care este în cădere trebuie să se întoarcă la vreri mai sfinte şi la oameni mai mari şi se întoarce la Ştefan cel Mare, care spune că a lăsat scris în fruntea acestui neam, cu sângele lui, Unirea României...

• Unii români vor sărbători protestând!

Să protesteze, tot spre unire este şi protestul.

Falşii propovăduitori
Mai avem o şansă la vindecare? Dorel Vişan crede că „avem o şansă dacă readucem în memoria noastră ce a fost bun în ţara asta, dacă revenim la propriile noastre obiceiuri şi dacă folosim oameni care ştiu unde-i popa cu slujba. Cetăţeanul, dacă ar vedea că nu se mai minte aşa de tare, s-ar reorienta spre muncă, spre dreptate. Ideile şi princi­piile sunt cuvinte care se pot învăţa pe de rost, fără ca să treacă prin sângele, prin seva celui care le recitează... Cetăţeanul trebuie să vadă că aceste lucruri au fost învăţate pe de rost şi că cei care le-au spus sunt nişte falşi propovăduitori. Şi în Evanghelie se spune: «V-am trimis porpovăduitori şi i-aţi ucis!» Aşa facem şi noi. Cred că chestiunea socială a României vine de la o formă de parazitism”.

„S-au dus... lumii de suflet!”
Trăim într-o societate parazită, nu mai avem producători. Avem doar intermediari. „Veneam zilele trecute de la Alba Iulia, unde am ţinut un recital despre Eminescu, într-o biserică – povesteşte Dorel Vişan. Eram cu nişte oameni luminaţi în maşină şi dintr-o dată vedem o clădire superbă. Ne gândeam că s-a făcut o uzină, o fabrică... Numai că pe ea scria Carrefour. Grădinile noastre de zarzavaturi au fost distruse, s-au creat miile de mall-uri şi de magazine mari, care vând otravă pentru oameni, vând mizeriile astea de roşii şi de salate şi de morvoci crescute în laboratoare de chimie. Asta mănâncă românul, când avem atâtea livezi lăsate în paragină, milioane de hectare de pământ nelucrate! Am trecut într-o zi pe la Dumitra, comuna acea vestită dinspre Năsăud-Bistriţa. Era renumitul vin de Dumitra. Toate viile acelea sunt în paragină. Nu le-a mai lucrat nimeni şi s-au dus... lumii de suflet”.

„Să-i excludem pe cei pătaţi!”
Viitoarele alegeri vor fi o mare surpriză sau o mare cădere? „Fie vor fi o mare surpriză, fie vor fi o mare cădere. Cale de mijloc nu există – ne-a răspuns Dorel Vişan. În 1989, doamna Cornea îmi tot spunea: «Să-i excludem pe cei pătaţi!». Ei, acum avem alţi pătaţi!  L-am auzit pe domnul Ponta cum a spus: «Îi vom primi înapoi pe toţi acei care au fost daţi afară, îi vom primi înapoi pe toţi cei care au manifestat...». Părerea mea este că i-a şi uitat. Au alţi oameni pe care să-i primească. De acum, din viaţă – cum se spune –, trebuia să-i cheme pe tovarăşii ăştia care le-au spus lucruri bune, care sunt formatori de conştiinţe, să se consulte cu ei, nu trebuie să le dea funcţii. Trebuie numai să-i întrebe: «Măi frate, de ce te-ai aruncat tu de la balconul Tribunalului sau al Parlamentului?».  Sau: «Ce ar trebui să facem noi ca să fie bine?».”