Jurnalul Naţional, de vorbă cu o "spioană". Katherine Verdery: "Mi-au dat numele de cod Vera" (EXCLUSIV)

Încă din anii ’70, antropologi din SUA au studiat societatea românescă. La rândul lor erau "studiaţi", şi încă foarte atent, de către Securitate. Katherine Verdery, unul dintre cei mai titraţi universitari americani specializaţi în spaţiul românesc, a avut curiozitatea să îşi ceară dosarul la CNSAS şi a constatat cu stupoare că în ochii tovarăşilor securişti era Mata Hari şi mai multe nu. Aflată în România să îşi lanseze cartea "Peasants  Under Siege – The Colectivization of Romanian Agriculture, 1949-1962", a acceptat să stea de vorbă cu noi despre cum o urmărea Securitatea. Este prima oară când un ce­tă­ţean străin care şi-a văzut dosarul se confesează unor ziarişti autohtoni.

● Jurnalul Naţional: Aţi aterizat în România în 1973, să studiaţi relaţiile interetnice dintre români şi germani în comuna Aurel Vlaicu din judeţul Hunedoara. V-au filat de la început?
● Katherine Verdery: Am venit cu o bursă IRECS, print-un acord cu Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Teh­nologie. Chiar atunci, nu mi-am dat seama cât de mult sunt suprave­gheată. Aveam o motoretă roşie cu nu­măr consular, mă plimbam în jurul satului Aurel Vlaicu, mi se părea că am libertate de mişcare. Pur teoretic, răspundea de mine o doamnă vi­ce­pre­şedinte pentru cultură în comuna Geoagiu, căreia îi spuneam unde mă duc şi ce fac, doamnă care mi-a şi aranjat cazarea. Acum mi-am dat seama că eram supravegheată permanent. Gazda mea trebuia să noteze în fiecare zi ce fac, ce vorbesc, cu cine mă văd. Seara, la masă, mă trăgea de limbă, eu credeam că era doar curios. De fapt, se întâlnea cam o dată la 10 zile cu un ofiţer de Securitate căruia îi dădea notiţele. Mă şi controla dacă am fost sinceră, trăgându-i de limbă pe cei cu care stăteam de vorbă.

● Primea bani pentru ce făcea?
● Habar nu am şi acum omul este mort. Îl aveau la mână fiindcă el, mun­citor la fabrica de la Cugir, re­pa­ra, întreţinea puş­ti­le de vânătoare ale oamenilor din zonă, ca să-şi completeze pen­sia. Era un om plăcut şi inteligent.

● Câte file are dosarul dvs. de Securitate?
● Cel pe care l-am studiat are 2.800 de file, mi-au dat numele de cod "Vera". Atât au găsit cei de la CNSAS despre mine până acum. Am muncit mult să le pun cap la cap, nu mi-au parvenit în ordine cronologică.

● Şi după 1990 s-a spus că oamenii de ştiinţă americani ajunşi aici pe vremea lui Ceauşescu erau de fapt agenţi CIA acoperiţi. În dosar, Securitatea zice acelaşi lucru. Aţi avut vreo legătură cu instituţia?
● Niciodată. Din contră, acasă m-au bănuit invers, că am trebă cu Securitatea. Când predam la Baltimore, la universitate, m-am trezit cu o doamnă de la FBI că vine să mă in­terogheze, în 1987. M-a întrebat în ce constă activitatea mea în România, dacă am prieteni aici, dacă le fac servicii. De fapt, prietenul meu de atunci era profesor de fizică şi lucra în echi­pa care proiecta rachetele NATO Trident. FBI se temea să nu aflu se­cre­te militare de la el şi să nu le dau mai departe. În România eram suspectată că lucrez pentru CIA fiindcă treceam des pe la ambasadă, care ne transporta corespondeţa prin curier diplomatic şi puteam să luăm, prin intermediul lor, mâncare şi băutură de la o casă de comenzi specială. Eram filată şi când stăteam la Cluj şi suspicionată fiindcă, de exemplu, am luat masa în oraş cu cei de la secţia culturală a ambasadei, care trecuseră pe acolo la o acţiune. De altfel, am studiat şi alte dosare ale unor lectori şi doctoranzi americani şi toţi erau bănuiţi, în mod paranoic, că sunt spioni. Despre mine se spune foarte des în dosar că sunt agent CIA.

● V-aţi adus aminte, citind do­sa­rul, întâmplări pe care le-aţi uitat?
● Da, eu nu am ţinut un jurnal în epocă. Aş vrea chiar să scriu o carte autobiografică, pe care să o numesc "My life as spy".

● Aţi încercat în mod conştient să sus­ţineţi disidenţa românească? Ştiu că v-au monitorizat o întâlnire cu Nicolae Steinhardt, din dosarul lui.
● Nu am avut niciodată intenţia să fac fapte eroice. Am ajuns la Steinhardt fiindcă îmi spusese profesorul de la Cluj, istoricul David Prodan, că e un om interesant. M-au fotografiat, erau foarte interesaţi că am o plasă în care puteam transporta nu ştiu ce. Echipa de la filaj era destinată lui Steinhardt, iniţial nu ştiau cine sunt, m-au urmărit până la hotel şi acolo au aflat. I-am cunoscut pe el, pe Liiceanu, şi în 1988 pe Paleologu. În toamna anului 1988 am intrat fără să vreau în cercuri disidente. O singură dată am făcut ceva suspect, în sensul că am scos din ţară, printre cărţile mele, cu poşta diplomatică, un manuscris al sociologului Pavel Câmpeau. Se numea "Sociologia cozii" şi a fost publicat în SUA.
va urma