Mircea Badea: "Suntem o forţă şi mergem înainte, pentru că începem să contăm”

Mircea Badea, despre protestele din Piaţa Universităţii şi manevrele pe care cei aflaţi la guvernare le vor aplica, în următoarele zile, pentru descurajarea participanţilor la manifestaţii

● Jurnalul Naţional: De ce-ai simţit să mergi în Piaţa Universităţii?
● Mircea Badea: Eu de şapte ani vorbesc despre cum este condusă România, răspunsul meu ar dura şapte ani. Să fac o recapitulare a celor şapte ani în care am vorbit despre Băsescu şi despre cum a condus el România, mi se pare penibil. Mă bucur că există, câţi există, oameni care rezonează la aceste idei.

● Cum sunt oamenii din Piaţă?
● Sigur că există un numitor comun al celor care au ieşit în Piaţa Universităţii. Şi, din ce am văzut la televizor - mult prea puţin din ce aş fi dorit să văd despre manifestaţiile din ţară -, numitorul comun este Băsescu Traian şi plecarea lui din funcţia pe care o ocupă. Funcţie pe care nu o înţelege, nu o aplică în sensul ei real, confiscând-o şi transformând-o într-o postură dictatorială şi abuzivă, de impunere a punctului său de vedere, care întotdeauna este egoist şi interesat. Altfel, oamenii au, unii dintre ei, cereri diverse. Unii vor legea Cojocaru, care sigur că este o inepţie, dar, mă rog, unora li se pare o idee bună. Alţii scandează pentru că au prea mulţi copii şi nu se descurcă din punct de vedere financiar. Unii dintre ei au probleme concrete, punctuale, pe care şi le strigă, ceea ce este foarte bine, pentru că de aia este libertate. Numitorul comun, într-o oarecare diversitate de cereri, scandări, puncte de vedere este Traian Băsescu.

● Ludovic Orban a încercat ieri marea cu degetul, a venit în Piaţa Universităţii şi a fost huiduit pe tot parcursul şederii lui acolo. Un coleg mi-a spus că şi-ar fi luat şi două palme, de la un protestatar. Crezi că se vor aventura şi alţi politicieni, în Piaţă, în zilele următoare?
● Trăim într-o ţară liberă şi fiecare face ce doreşte, inclusiv dl Ludovic Orban. Că nu a fost primit decât cu ostilitate de cei prezenţi acolo, este o altă realitate a libertăţii. Nu cred că cei din Piaţa Universităţii sunt suporteri sau fani ai vreunei părţi din clasa politică. Sigur că cererile lor se îndreaptă către cei care conduc România. Dar nu cred că există o adulaţie, o aplecare măcar către o altă zonă a clasei politice. Există o stare de dezamăgire şi de enervare legitimă, la 20 de ani de la Revoluţie. Pe asta mizează şi propaganda băsistă. Ei încearcă să-l facă pierdut pe Băsescu şi perioada în care el a condus ţara în această perioadă, încercând să-l ascundă, să-l dizolve, într-o nemulţumire de altfel legitimă pentru felul în care a fost condusă România de la Revoluţie încoace. Dar problema principală, care se regăseşte şi în strigătele celor din piaţă, este actualitatea. În care actualitate, în ultimii şapte ani, Băsescu a condus România. Şi dacă ar fi condus-o, ar fi fost în parte un lucru bun, dar el nu a condus-o, el a stăpânit-o, iar acest lucru a ajuns să ne isterizeze pe suficient de mulţi români.

● E o idee bună mitingul USL de mâine?
● Nu există idei bune sau proaste în libertate, fiecare într-o democraţie, dacă are puncte de vedere de exprimat, să şi le exprime. Ceea ce mă deranja pe mine, cetăţean al acestei ţări, era starea aceasta de comă generalizată, de băltire puturoasă. Mai aveam puţin şi ne creştea mătasea-broaştei pe noi de cât am băltit. Acum există oameni care vor să-şi spună punctul de vedere, că e cu Legea Cojocaru, care e, repet, o inepţie, că e vorba despre butelii ori taxa auto. Acum, dacă USL-ul vrea să facă miting, să facă. De asta au murit tineri la Revoluţie, ca să existe libertatea de a se spune clar şi răspicat punctul de vedere şi de a se auzi. Din păcate, foarte mulţi dintre noi, din lene, din prostie, poate din frică, din diferite motive, au renunţat benevol la acest drept, însemnând cumva că e bine să stai acasă şi să faci pe interesantul.

● Am observat zilele astea că oamenii îşi exprimă nemulţumirile mai degrabă la chioşcul de ziare şi în staţiile de autobuz, seara preferând să se ducă acasă şi să urmărească la televizor ce se întâmplă, decât să iasă în piaţă.
● E opţiunea lor. Sigur că eu obosisem să mă uit în jur şi să nu văd decât comă de-aia cataleptică. Şi eu am libertatea de mă simţi obosit şi enervat să văd atâta lentoare şi, la foarte mulţi, aş putea să spun chiar nesimţire, dar putem fi cum dorim să fim. Nu sunt pentru "haideţi să...”, nu, "hai eu să...”. Fiecare pentru el, dacă are ceva de spus, de revendicat, dacă vrea să se facă auzit, dacă rezonează la nişte idei, la nişte strigăte. N-aş face apeluri de-astea, să vină lumea. Dacă aş fi organizator de miting, sigur că aş face tot ce pot să-mi fac cunoscut demersul şi cine vrea să mi se alăture. Observ o tânguire: de ce nu ies 100.000 de oameni? Uite că nu ies 100.000 de oameni. Şi ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii - pentru că, repet, în ţară nu s-a întâmplat aşa şi, din păcate, vedem foarte puţine imagini din ţară -, şi cu acţiunea acelor descreieraţi, şi cu acţiunile jandarmilor care într-o mare măsură au acţiunat la fel de descreierat ca manifestanţii, sigur că au descurajat foarte multă lume, care se gândeşte: de ce să mă duc acolo şi să risc să păţesc tot felul, de la o piatră în cap la nişte bastoane pe spate şi dus la secţie degeaba? Şi atunci, instituţiile statului au făcut tot ce au putut ca să descurajeze manifestaţiile. Trenurile sunt oprite, în Bucureşti nu s-a putut intra cu maşina, între anumite ore, în anumite zile, deci instituţiile statului au colaborat în cel mai securist mod posibil cu cei care doreau ca manifestaţiile să nu se întâmple.

● Prima victorie a protestatarilor a fost întoarcerea lui Arafat la minister.
● Este şi o victorie foarte importantă. Este şi certificarea faptului că demonstraţiile nu sunt niciodată în van. Asta doar un text băsist, de propagandă băsistă de descurajare. E, merg acolo şi ce-o să se întâmple? E, uite că se întâmplă! Ghici ghicitoarea mea, ce s-a-ntâmplat?

● Ce crezi că vor mai schimba protestatarii în zilele următoare?
● E greu de apreciat, şi dinamica zilelor următoare, dinamica manifestaţiilor în sine, şi ce vor face cei de la putere. Eu l-am văzut astăzi pe Emil Boc foarte bâlbâit. El, de obicei, este omul care se exprimă gen Kalaşnikov, fără virgule în exprimare, e un fel de Dan Diaconescu cu un ritm de vorbire mai alert. Ziceam că Emil Boc, altfel un Kalaşnikov, era azi foarte descumpănit, bâlbâit şi foarte intrat în panică, în momentul în care reporterii îl întrebau, după întâlnirea cu ăia de la USL, dacă îşi va da demisia. Nu ştia ce să zică... Starea asta de febrilitate, de panică şi bâlbâială la o putere altminteri extrem de sigură pe ea, arogantă, cu pus piciorul în prag, cu băgat pumnul în gură, cum a fost până acum, constrastează. E greu să nu observi o schimbare de reacţie interioară, în primul rând, de la siguranţa aceea de stăpân absolut, de grof pe domeniul lui, uitându-se dispreţuitor la iobagii pe care-i posedă, la o destabilizare absolut evidentă. Aşa era şi Oprea, care, el neavând multe circumvoluţiuni, recurge la două-trei grimase, pe care le exersează non-stop. Tot timpul e încruntat, să pară dur, hotărât, un arhetip de militar. Încearcă să joace tertipul ăsta. Pe unii poate i-a prostit, dar astăzi, cum era el încruntat, încercând să joace rolul ăla caricatural, când l-a întrebat de demisia lui Boc, că asta era întrebarea la care dădeau din colţ în colţ, a început să se bâlbâie. A uitat de grimasă, că n-a mai controlat-o, şi i-a zis reporterului un lucru demn de Gâgă combinat cu Bulă: "îmi puneţi întrebări prea politice”. El fiind acolo în calitatea lui de instalator, nu de om politic. După o întâlnire politică, despre o decizie politică, întrebarea era prea politică. Poate că s-ar fi simţit mai în siguranţă dacă ar fi fost întrebat despre izmene, am înţeles că el, la numărat iţari, e foarte competent. Cred că în acest moment avem de a face cu o destabilizare, măcar interioară a celor care stăpânesc România. Pe un lucru însă m-aş baza. Băsescu, mai degrabă ar prefera, dacă ar avea, să dea bomba atomică şi să intre în război, nu doar cu Statele Unite, ci şi cu civilizaţiile intergalactice, înainte să-i treacă prin cap să-şi dea demisia. Sunt absolut sigur că nu există posibilitatea ca lui Băsescu să-i treacă măcar prin cap să ia în considerare astfel de gest, până n-ar fi recurs la toate blestemăţiile de care este el capabil.

● Cum vezi că se reflectă în presa scrisă evenimentele din ultimele zile?
● În afară de Jurnalul Naţional, şi aici nu vorbim de cea electronică, doar de cea scrisă, nu cred că mai există presă scrisă neaservită puterii. Dintr-un motiv foarte simplu, presa scrisă este într-o criză economică gravă. Şi atunci există toate acele ziare, Evenimentul Zilei pe primul loc, dar şi România Liberă, care îşi fac treaba de organe de propagandă, ele fiind în acest moment parte din aparatul lui Traian Băsescu. Nu mai sunt nişte organisme exterioare care, din când în când, mai execută nişte interese. Nu, ele sunt nişte organe interne ale propagandei de partid. Iar ziarul Adevărul, atât prin patronul lui, Dinu Patriciu, acest mare om de afaceri expert în faliment, cât şi prin cei pe care i-a luat la ziarul Adevărul, în frunte cu Grigore Cartianu, sunt de fapt nişte activişti băsişti. Nu ştiu cum se vede în presa scrisă. Presa scrisă este în acest moment organul de propagandă al lui Traian Băsescu, cu această excepţie care este Jurnalul Naţional. Nu includem aici tabloidele care analizează găurile din chiloţi, nu putem numi presă scrisă acea găleată de lături.

● Se vehiculează ideea că presa portocalie îşi va schimba curând culoarea. Ar fi plauzibil?
● Scenariul ăsta ar avea o oarecare logică dintr-un anumit punct de vedere. Nimeni, fie că e vorba despre site-uri, bloguri, presă scrisă, televiziuni, nu sunt portocalii din convingere. Sunt portocalii pe ştatul de plată. Pentru că nici una dintre aceste întreprinderi nu ar subzista şi nu subzistă pe bune în economia reală. Ele nu-şi câştigă banii din piaţă, ele supravieţuiesc din bani veniţi de la aparatul portocaliu care, desigur, îi extrage din buget. Atunci ei nefiind niciodată pe picioarele lor, neproducând banii pe care-i cheltuiesc, sunt dependenţi de banii pe care-i primesc de la aparatul portocaliu. E greu de crezut că-şi pot schimba orientarea, abordarea faptelor de viaţă într-o altă cheie, pentru că ar însemna să moară, pentru că nu ar mai primi banii respectivi. Sigur, dacă aparatul PDL-ist renunţă la unele dintre aceste întreprinderi, ele pot încerca să se reorienteze, dar cred că vor muri, pentru că nu subzistă.

● Te vei mai duce zilele astea în Piaţă?
● Da, sigur că o să mă mai duc. Nu ştiu exact când şi cum, este în funcţie de starea de spirit. Eu voce publică am de şapte ani de zile, în fiecare seară. Din acest punct de vedere, eu sunt exprimat. M-am exprimat în fiecare seară, de două ori chiar, pentru că am emisiune şi la Radio Zu, unde vorbesc în direct cu cetăţenii. Dar, din când în când, simt nevoia să strig. Când o să simt nevoia să mă exprim foarte zgomotos da, o să fac acest lucru.

● Vor mai dura protestele, se vor plictisi oamenii să mai iasă?
● Sigur, te poţi plictisi de orice, dar oamenii tocmai şi-au descoperit o voce. Nu se prea pot plictisi atât de repede. Noul organ pe care şi l-au descoperit... e ca şi cum ai fi fost mut şi deodată poţi vorbi. Deci un miracol s-a întâmplat. Cred că te poţi plictisi şi de miracole, dar nu foarte repede. Ce s-ar putea întâmpla este ca instituţiile statului să facă în continuare diferite manevre pentru descurajarea celor care se duc la proteste. Uriaşul aparat de propagandă despre care am vorbit să încerce să corupă într-un fel percepţiile cinstite, oneste ale celor din Piaţă şi cred că această tentativă va avea loc foarte viguros în următoarele zile. Sau s-ar putea întâmpla să se strice vremea foarte rău. Şi acum este foarte frig, dar dacă începe viscolul, e greu fizic să mai faci faţă într-o demonstraţie de stradă. Dar cred că multe zile de-acum încolo manifestaţiile vor continua. Vor continua şi pentru că există victorii de etapă. Suntem o forţă, suntem puternici şi mergem înainte pentru că începem să contăm. Din punct de vedere cetăţenesc, cred că este un sentiment minunat. Bine, peste o frustrare teribilă, din păcate absolut îndreptăţită, pe care o simt mulţi oameni.