Ce crede despre proteste omul care a scris în Constituţia României „Statul este obligat (...) să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”

I-a cunoscut pe Iorga, I. Gh. Duca, Gh. Tătărăscu, a fost trimis în linia întâi de mareşalul Antonescu. A făcut ani de temniţă grea şi de muncă la Canal. Speră că, aşa cum i s-a împlinit dorinţa să vadă din nou ţara ieşită din marasmul comunist şi partidele istorice renăscute, în câteva luni va vedea şi România reaşezată pe un făgaş normal, pentru că are încredere în tinerii care azi protestează.

La 95 de ani, Mircea Ionescu-Quintus, preşedintele de onoare al Partidului Naţional Liberal, face o radiografie a timpului pe care-l trăim, filtrându-l prin experienţa trecutului şi proiectând o rază de speranţă pentru viitor: ne va fi mai bine atunci când vom promova în parlament oameni tineri, proaspeţi, nepervertiţi. 

"Cine va fi pus în loc? Cei care vor fi aleşi. Aici este însă problema: cum ajungi să candidezi la alegeri?”
● Jurnalul Naţional: Domnule Mircea Ionescu Quintus, vă propun să vorbim despre actualitate, dar despre o actualitate proiectată în trecut şi, dacă se poate, proiectată şi în viitor. Sunteţi unul dintre politicienii români care au o şansă uriaşă, aceea de a avea o perspectivă pe două secole asupra istoriei românilor, şi cred că, date fiind vârsta şi experienţa dumneavoastră, sunteţi unul dintre cei capabili să privească înapoi  fără mânie şi către prezent cu foarte multă detaşare, aş spune, chiar, fără patimă.
● Mircea Ionescu-Quintus: Am avantajul – sau dezavantajul, nu ştiu exact – că nu m-am dezlipit de viaţa politică în ultimii 75 de ani, incluzând aici şi cei 40 de ani de regim comunist pe care i-am petrecut altături de colegii mei prin închisori sau am stat undeva deoparte, ca toţi românii care nu s-au alăturat regimului sovietic; dar am ştiut tot timpul ce se întâmplă, pentru că de obicei se întâmpla chiar pe pielea mea.

● Vreau să începem cu prezentul: cum se văd de la Ploieşti – ştim, cândva, a fost o revoluţie a Ploieştiului –, cum se văd azi de la Ploieşti Bucureştiul şi ţara în fierbere?
● Deşi grupurile de protestatari, de nemulţumiţi, de protestatari sunt în sânul lor destul de eterogene, diferite – aproape că în afara de cele trei lozinci, "jos…jos…jos...” nu există nimic care să-i omogenizeze –, am observat că există o legătură (şi asta este o observaţie pe care o fac cu interes) între grupurile care manifestă în Bucureşti şi în  diferitele părţi ale ţării. Ceea ce înseamnă că starea aceasta generală de nemulţumire este datorată aceloraşi cauze care nemulţumesc o parte importantă, dacă nu în totalitate, a populaţiei noastre. Şi la Ploieşti, ca şi la Bucureşti, ca şi în alte câteva părţi, unde n-am fost, dar ştiu ce se întâmplă, nemulţumirile sunt aceleaşi. Ele nu se pot îndrepta însă cu soluţii de genul "Jos ăla, jos ăla”, aşa nu s-a rezolvat problema. Pentru că nu se poate rezolva, după cum a spus cineva dintre cei care tot încearcă să evite consecinţele unei guvernări greşite, fără să răspunzi la întrebarea "ce pui în loc?”. Grija mea este că aceşti manifestanţi – de care trebuie să ţinem seama indiferent de câte mii, zeci de mii, de câte milioane de cetăţeni reprezintă –, ei spun: "nu ne mai interesează viaţa politică, toţi au fost la fel de păcătoşi, incorecţi”. Dar asta ne îndreaptă, din păcate, spre o stare anarhică. Acolo sunt oameni de ispravă, cum a fost şi locotenentul acela care ne-a impresionat pe toţi, sunt oameni bătrâni, dar şi oameni tineri... Ei spun: "nu mai putem suporta, dar să nu fie schimbat guvernul acesta cu alţi oameni politici”. Aici este ceea ce nu înţeleg unii oameni care ştiu poate mai puţină politică, dar ştiu pe pielea lor cum s-a răsfrânt asupra lor o politică făcută greşit: nu se poate înlocui o administraţie a unei ţări decât în urma unor alegeri. Cine va fi pus în loc? Cei care vor fi aleşi. Aici este însă problema: cum ajungi să candidezi la alegeri? Şi asta înseamnă, vrând-nevrând, cu păcatele şi cu meritele lor, existenţa unor partide politice.

● Spuneţi foarte exact: sigur e important pe cine alegi, dar important este cum ajunge să candideze cineva. Iată o întrebare pe care n-am prea ştiut să ne-o punem în ultimii 20 de ani. Dar ştiu că aţi fost martorul unei istorii politice foarte interesante, chiar în casa dumneavoastră; trebuie să spunem că tatăl dumneavoastră, Ionel Ionescu Quintus a fost de nouă ori parlamentar, deci a avut nouă mandate...
● ... Şi a fost şi vicepreşedinte al camerei deputaţilor...

● Aveţi, deci, de acasă această educaţie politică pe care, din păcate, mulţi dintre politicienii noştri nu o au. Mulţi dintre ei nici nu ştiu de unde să-şi ia informaţia ca să construiască ceva. Pentru că nu poţi construi fără o temelie. Aş vrea să vorbim despre întâmplări similare din trecut şi cum au fost ele depăşite. Iată, cu 100 de ani îninate de evenimentele de acum, cu 5 ani înainte de naşterea dumneavoastră, a existat un conflict foarte puternic între partidele parlamentare care a dus, în 16 decembrie 1911, la retragerea opoziţiei din palament, urmată de câteva luni de manifestaţii, unele dintre ele de stradă, care au avut chiar episoade violente, foarte multe discursuri politice... Am constatat, citind discursurile politice de acum 100 de ani, că sunt incomparabile cu ceea ce avem astăzi. Parcă oamenii politici nici discursuri nu mai ştiu să ţină.
● Iată ce îmi amintesc eu foarte bine. Tatăl meu făcea politică împreună cu fruntaşii liberali prahoveni, el venind din aripa mai de dreapta a socialiştilor. Tatăl meu a fost la început alături de Alexandru Radovici. El a fost alături de toţi aşa-zişii liberali roşii. Au făcut o politică socială, mai mult de stânga, cu foarte multă grijă pentru omul de rând. Nu pentru individ, pentru omul de rând. Mai ales pentru omul mai puţin înzestrat să facă faţă luptei cu existenţa. Grupul acesta de prieteni, zece-doisprezece, adesea se întâlnea în casa noastră. Ei stabileau împreună cam ce este de făcut. Prieteneşte şi nu aşa cum se face acum: "da' ăluia ce-i dăm?”. Nu se punea problema ce să dea unuia sau altuia, pentru că toţi aveau ce le trebuie şi aveau şi această grijă pentru omul care nu avea ce îi trebuie.

● Am citit o mărturie a dumneavoastră, şi mi s-a părut foarte interesantă, referitoare la acea epocă, despre faptul că în casa tatălui dumneavoastră veneau nu doar politicieni liberali, ci veneau şi alţi parlamentari, din alte partide, şi judecau împreună ce este bun pentru om, ce este bun pentru judeţ...
● Eu îl întrebam pe tata de ce vin mai ales partizanii, prietenii din alte partide, decât ai noştri. Şi mi-a spus: "Cu ai noştri ne întâlnim la club; aici mă întâlnesc cu ceilalţi, din celelalte partide, ca să găsim soluţii pentru oameni”. Ei se temeau că o schimbare de guvern putea să răstoarne tot ceea ce se făcuse bun până atunci, ceea ce nu se mai întâmplă acum, din nefericire. Grija aceasta faţă de buna administrare, faţă de cetăţeanul de rând – din nefericire, aceasta dispare, pentru că acum grija este faţă de clientela politică şi nu faţă de marea masă a oamenilor care aşteaptă o viaţă mai bună. Eu sunt autorul – şi mă mândresc cu aceasta! – sunt autorul câtorva texte din Constituţie (lăsându-l pe acela că "nimeni nu este mai presus de lege”), în care am spus că guvernul este dator să asigure cetăţeanului un trai decent. Este, mi se pare, una dintre cele mai importante prevederi ale Constituţiei, pe care nimeni nu o ia în seamă. Prima obligaţie a administraţiei centrale, politice, publice este asigurarea unui trai decent concetăţenilor. Această grijă o aveau politicienii  de acum o sută de ani, fără îndoială. Într-adevar, erau şi alte condiţii social-economice. Nu putem să negăm că trecem printr-o criză care loveşte peste tot, oriunde ne-am uita pe harta lumii. Dar tocmai în condiţiile acestea grija pentru asigurarea unui trai decent trebuie să fie primordială.

● Aţi asistat – ca adolescent, ca tânăr, mai târziu – la destule frământări sociale şi în România interbelică. Să ne amintim de marile greve, unele dintre ele înăbuşite în sânge. Cum se rezolvau atunci problemele sociale, cum se rezolvau conflictele de genul acesta? Este poate cazul să învăţăm din istorie – şi din greşeli, dar şi din lucrurile care au dus la o rezolvare a unor chestiuni dureroase, atunci...
● În general, ele se rezolvau corect, cu excepţia lui 1907, fără îndoială. Cel care a luat măsurile respective era un general, şi un general de ispravă al ţării... Averescu. Atunci a fost o rezolvare dureroasă şi nedemocratică. Deşi începuse o tulburare generală, care putea duce la şi mai multe rele decât toate victimele acelea nefericite. A mai fost treaba cu Teatrul Naţional, mai târziu, apoi au fost câteva mişcări muncitoreşti, care erau destul de romantice, după cum ne dăm seama acum. Dar, în general, se găseau soluţii, pentru că guvernanţii - şi nu fac deosebire între partide -, cei care deţineau funcţii decizionale, miniştri, şefi de departamente locale sau centrale, erau nişte oameni înstăriţi, care nu s-au gândit (decât foarte puţini dintre ei) la propriile lor buzunare, ci s-au gândit ce să facă pentru bunăstrarea generală. Din nefericire, cei 40 de ani de dominare sovietică ne-au stricat sufletele şi acum fiecare se gândeşte în primul rând la propria lui existenţă sau la îmbogăţirea lui. Dacă iei doar ceea ce-ţi trebuie ţie strict, nu este aşa o mare nefericire, dar sunt unii care peste noapte văd că ajung la miliarde şi te miri şi te cruceşti de unde.. Sigur, nu toţi sunt pungaşi sau incorecţi. Dar multe dintre treburile acestea se fac folosind situaţia politică, iar aşa ceva în trecut nu se întâmpla. Aceasta este diferenţa dintre viaţa politică de acum şi viaţa politică patriarhală, aş spune, de până în 1938, căci după aceea încep nefericirile politice.


"Dacă regimurile politice, sociale, economice se pot schimba, sufletele oamenilor se repară mai greu”
● Aş vrea să nu ajungem încă în anul 1938, să rămânem în anul 1936, când aţi intrat în Partidul Naţional Liberal şi cel care v-a primit atunci era chiar primul-ministru Tătărăscu. Există nişte modele interbelice de prim-miniştri şi v-aş ruga să le creionăm puţin.
● Încep punând în frunte dinastia Brătianu. Toţi – cu diferenţe evidente de capacităţi, de valori personale –, dar toţi erau animaţi din plin de ideea aceea: "prin noi înşine”, de patriotism nedeclarat, dar manifestat în tot ceea ce făceau. Dintre Brătieni l-am cunoscut foarte puţin, aproape deloc, dar l-am văzut o dată şi am dat mâna cu el, pe Vintilă Brătianu, bătrânul – nu Vintilică, băiatul lui, cu acela am fost prieten. Apoi l-am cunoscut destul de bine pe Dinu Brătianu, până când s-a sfârşit şi el. Şi dintre oamenii politici ai partidului nostru am cunoscut câţiva. Am avut şansa – întotdeauna în viaţă trebuie să ai şi o şansă – ca tatăl meu să fie un apropiat prieten politic, şi nu numai, al lui I. Gh. Duca. L-am cunoscut bine, aşa cum l-am cunoscut, printr-o legătură de familie, pe Constantin Stere. Dar pe Duca l-am cunoscut foarte bine, venind el la noi în casă şi auzindu-l, mai pe deoparte, că nu ne lăsau chiar aşa, pe noi, copiii, să asistăm. Duca spunea o chestie drăguţă, care a rămas pe vremea aceea: "Mă duc la Ionel Quintus acasă că nu-şi pune copiii să spună poezii”. Noi stăteam deoparte, dar auzeam cu câtă înţelepciune se schimbau părerile politice. Duca înseamnă pentru mine, dincolo de tatăl meu, care a murit când eram foarte tânăr, mentorul meu politic. Asemenea personalităţi politice, din nefericire, apar foarte rar sau nu mai apar deloc. Eu am intrat în Partidul Naţional Liberal la trei ani de la asasinarea lui Duca, ceea ce m-a marcat teribil. Cu câteva luni înainte pierise tatăl meu, în septembrie, în decembrie s-a întâmplat asasinatul de pe peronul gării Sinaia. M-a marcat nemaipomenit. A trebuit să accept să vorbesc la dezvelirea statuii lui Duca pentru că foştii prieteni ai tatălui meu mi-au spus: "Dacă trăia tatăl tău, vorbea el, acum este datoria ta să vorbeşti”. Şi pot să spun că m-am descurcat. Nici un discurs de-al meu nu mi l-a făcut cineva, bun  sau rău, cum a fost. Eu m-am străduit şi a plăcut discursul meu, a rămas, este şi acum trecut într-un volum al meu. După aceea, impresionat de atitudinea mea foarte protestatară, de condamnare a crimei politice, m-a invitat primul ministru, a vrut să-mi dea o legitimaţie şi mi-a dat un permis de călătorie pe căile maritime, pe care mi l-a luat securitatea, din păcate. Şi aşa am devenit mebru al Partidului Naţional Liberal. Însă, din 1936 şi până în 1945, când m-am întors din toate campaniile militare – am intrat soldat TR, când mi-am făcut serviciul militar, la sfârşitul războiului eram căpitan, aşa din grad în grad, acum sunt chiar general al armatei române şi mă mândresc cu asta –, în tot acest timp, practic, am fost membru al Partidului Naţional Liberal fără nici un fel de activitate, doar foarte puţin am activat.

● Fiindcă aţi amintit de război, să amintim că pe front, în bătaia gloanţelor, v-a trimis chiar mareşalul Antonescu.
● Exact. Eram de serviciu la Comandamentul Corpului 5 de Armată, la Roman, în ziua de Paşti, de accea ţin foarte bine minte. Generalul, care era un om de toată isprava, era acasă (acasă, adică la Roman...). Şi a venit mareşalul Antonescu, însoţit de toţi ofiţerii ăia înzorzonaţi... Şi eu eram în cămaşă, nici nu ştiu cum am dat să-mi pun tunica... Şi m-a întrebat de general, unde este, dar până să vină, m-a întrebat care e situaţia. Ori eu ştiam că situaţia trupelor noastre era proastă, dezastruoasă, cu dezertăzi, în fine... adică nu stăteam bine. Nu ne aştepta nimic bun. Ceea ce s-a şi întâmplat, în câteva zile, că ne-au dat peste cap. Ei, şi i-a zis generalului să mă trimită pe front, că sunt defetist. În realitate, l-am cunoscut pe Antonescu şi mi-am dat seama că el este victima dezinformării. Cei din preajma lui l-au păcălit sau l-au minţit, i-au făcut o relatare a situaţiei alta decât era realitatea. Nici nu ştiu ce să spun, că le are şi pe cele foarte bune şi pe cele foarte discutabile...

● Pentru că aţi pomenit despre câţiva dintre conducătorii autoritari ai ţării, poate facem câteva portrete: Carol al II-lea, Antonescu, Ceauşescu... şi vedem în ce măsură timpurile de astăzi seamănă cu cele de atunci...
● Păi, să începem cu Carol al II-lea. Era un om înzestrat, un om inteligent, un om cu o educaţie, însă plin de pofta de putere. Cum din păcate mai vedem şi mai încoace, fără să nominalizez pe nimeni, mai ales acum. Este evident că datorită inteligenţei lui şi datorită unei camarile pe care şi-o aranjase foarte cu grijă în jurul lui, începând din 1938 s-a simţit mâna lui tare. I-a rezistat un timp, nu prea mult, Tătărăscu, care a asigurat, în vremea aceea, starea de prosperitate necunoscută încă, până atunci, în România. După aceea i-a aşezat pe toţi în uniformă, împreună cu bietul Iorga – îmi amintesc uniformele alea pe care îi obligase pe toţi să le poarte – şi a dezvoltat regimul autoritar. A fost o dictatură regală, incontestabil, care s-a legat foarte strâns cu forţa de dreapta, fascistă, a legionarilor. Am spus-o: pe mine m-au condamnat la moarte pentru că am vorbit la bustul lui Duca. Dar ăştia erau legionarii... Şi imediat s-a aşezat, ponderator un timp, mareşalul în fruntea lor, după aceea a venit Horia Sima, care era subordonat fascismului şi naţional-socialismului... Şi am ajuns la dictatura cealaltă, care din nefericire, a durat 40 de ani, a regimului sovietic, a comunismului acesta de tip sovietic, prin care am trecut şi ale cărui urmări, din nefericire, le resimţim şi astăzi. Dacă regimurile politice, sociale, economice se pot schimba, sufletele oamenilor se repară mai greu. Şi părerea mea este că noi mai avem încă multe necazuri politice.

● Avem, încă, un suflet nereparat...
● Exact. Ne trebuie o schimbare de... hai să nu spun de generaţii, de două sau de trei serii de tineret, cum am văzut pe locotenentul acesta... Vă spun că mi-a umplut sufletul, că am făcut armată 7 ani de zile... Şi războiul... Da, pentru că am ajuns general făcând armată, nu făcând politică şi punându-mi-se stele pe umăr. Am văzut că, iată, putem să ne reparăm sufletele; ăsta este un tânăr cu suflet curat, cum nu prea mai întâlneşti. Ca politician, mi-au venit nişte tineri că să se înscrie în partid. M-am bucurat. După care m-au întrebat: "Nouă ce ne revine? Cu ce ne alegem?” Adică nu asta este ideea politică. Că beneficiezi de starea ta politică pentru meritele tale, asta este foarte bine. Dar să zici: "fac politică pentru ca să mă căpătuiesc”... Dacă nu eşti aşezat social, profesional, moral bine în viaţă, nu ai ce căuta în politică..

"În momentul de faţă, cel care apasă pe toate butoanele este un singur om”
● Poate porni cineva în politică şi de jos. Nu trebuie să fie neapărat dintr-o categorie socială foarte bine aşezată, dar trebuie să aibă, cum spuneţi, sufletul foarte bine aşezat şi mintea deschisă. Cred că asta este una dintre problemele timpului pe care îl trăim, pe care, nu de puţine ori, l-aţi asemănat cu anii '40. Spuneaţi la un moment dat că vă temeţi de această asemănare a anilor de acum cu anii '40. La ce vă refereaţi?
● Deşi condiţiile sunt altele, deşi facem parte dintr-o Europă despre care eu sper să rămână unită în toate părţile ei, indiferent cât de la Răsărit sau la Apus suntem, vroiam să spun că suntem parte a unei Europe care nu ar permite nişte derapaje foarte periculoase, dar... suntem niţel alunecaţi. Eu simt în momentul de faţă (nu pe pielea mea, Doamne fereşte!, cineva îmi spunea: "să nu judecaţi oamenii după modul în care se comportă faţă de dumneavoastră”, şi aşa e, pentru că toţi oamenii pe care îi cunosc eu, faţă de mine sunt gentili, dar văd ce se întâmplă în jurul meu): oamenii au început să se teamă. Şi acesta este un lucru grav. Şi primele semne de trezire din această stare de frică le avem în ultimele două săptămâni. Dar, din păcate, ideea de a nu răspunde la nici una dintre nevoile acestea - care se pot rezolva cu înţelepciune şi cu o mai corectă distribuire a banului pubic – e greşită. Din nefericire însă, ţara nu mai este condusă de un grup de oameni, indiferent cât de pricepuţi sau nepricepuţi ar fi ei. Părerea mea este că, în momentul de faţă, cel care apasă pe toate butoanele este un singur om - şi ăsta este un pericol imens, idiferent cât de înzestrat ar fi acest om. Dacă ne întoarcem în timp, Mareşalul Antonescu era un bun român, un om instruit, dar în momentul în care i-au revenit toate butoanele şi era singurul conducător a făcut greşelile pe care le-a făcut. Este imposibil ca un singur om să rezolve problemele unei ţări întregi, mai ales că nu ascultă de cei din jurul său. Şi, slavă Domnului!, nu pronunţ nici un nume şi nici nu am de gând să pronunţ, nu cunosc nici un preşedinte de ţară din lumea asta care să aibă o armată de consilieri pe care să-i tot schimbe. Asta înseamnă că nu are încredere în nimeni sau că nu ascultă decât de cei care îi cunosc intenţiile şi i le alimentează. Aici este pericolul.

● Vi se pare că România alunecă dinspre democraţie spre autocraţie?
● Am început să alunecăm. Ştiţi cum se spune la starea vremii, că este polei. Am început să alunecăm şi trebuie să ştim să aruncăm foarte bine materialele antiderapante, nisipul şi ce mai trebuie, pe şoselele istoriei noastre, ca să nu avem accidente. Pericolul este să ajungem să avem accidente. Deocamdată, alunecăm.

● Aţi parcurs, în altă perioadă a istoriei, nişte momente nu tocmai fericite. Mă refer aici la temniţele comuniste, la Canal. Să sperăm că nu va fi un pericol asemănător pentru cei care manifestează astăzi, într-un fel sau altul, direct sau prin scris sau alte mijloace. Ce înseamnă să fii pedepsit pentru că ştii prea bine mecanismele democraţiei, aşa cum aţi fost pedepsit dumneavoastră?
● Gândul acesta a fost suportul care ne-a dat posibilitatea să rezistăm regimului închisorilor, sau al Canalului. Regimul acela nu poate fi închipuit. Eu am fost ministru al Justiţiei şi am încercat un an, cât am fost ministru, să asigur deţinuţilor, şi am asigurat, o existenţă omenească. Nici cum e acum, căci se pare că se trăieşte mai bine în închisoare decât în unele părţi ale vieţii libere. Dar aş vrea să vă spun că este de neînchipuit ce însemna o zi de lagăr sau o zi de închisoare sub regimul comunist. Omul era desfiinţat. Toată politica aceasta, a temniţelor, era să desfiinţeze personalitatea omului, să-i facă pe toţi nişte roboţi. În parte, s-a reuşit. În altă parte nu, pentru că aşa cum începusem să vă spun, ne simţeam nevinovaţi, ştiam că suntem în partea mai închisă a unei închisori care cuprinsese întreaga societate, şi asta ne făcea să rezistăm. Este bine să nu ne mai întoarcem în trecut – şi văd că unii mai au de gând să ceară nu ştiu ce răsplată sau nu ştiu ce beneficii. Doamne fereşte! Ne-am făcut şi acolo datoria, aşa cum ne-am făcut-o şi pe front. Unii au scăpat, alţii nu s-au mai întors. Important este să se ştie că oamenii care au rezistat atunci reprezentau forţa poporului acesta, la care eu ţin, şi, cu toate necazurile lui, sunt mândru că fac parte din poporul acesta român, care a rezistat cu bărbăţie atâtor încercări. Toată existenţa noastră este o înşiruire de grele examene prin care istoria ne-a trecut şi pe toate le-am depăşit. De aceea sunt optimist şi, cu toată situaţia grea în care suntem acum, sunt sigur că nu într-un timp prea îndelungat – şi mă gândesc la câteva luni, nu mai mult de atât – vom putea reveni la o situaţie cât de cât normală. Nu de la început, că nu se pot face minuni, dar măcar să putem restabili speranţa în normalitate.

● În 1990 vi s-a împlinit o altă speranţă, cea pe care aţi avut-o atunci când eraţi în temniţă, atunci când eraţi la Canal, aceea ca democraţia din nou să triumfe, ca oamenii să fie din nou liberi, ca partidele istorice să reînvie. Aţi trăit şi atunci nişte încercări, pentru că era o democraţie fragilă, în care se arunca încă cu pietre. Aceste pietre au ajuns chiar şi la propriu în geamurile partidelor istorice...
● Vreau să spun că în 1990 am crezut că ne putem recăpăta libertatea, aşa cum o ştiam eu, înainte de a fi pierdută. Trebuie să recunosc că refacerea partidelor istorice – cel Liberal şi cel Ţărănesc, pentru că astea au fost primele două care s-au reconstituit – s-a făcut de la sine, aproape, pe forţa celor care mai trăiau dintre vechii politicieni. A apărut, fără îndoială, partea de stânga, puternică, FSN-ul şi celelalte. Pot să vă spun că până la alegeri şi după alegeri am avut momente grele, cu sediile năpădite. Eu, împreună cu secretarul de atunci al clubului nostru, am rezistat bărbăteşte să nu ni se ocupe sediul de la Ploieşti, cu o echipă de muncitori venită de la Bucureşti de pe undeva. Am trecut prin momente de acestea. Dar, deşi cu o minoritate parlamentară evidentă a opoziţiei – puterea era a FSN, ca să fie foarte clar – mai puteam să ne înţelegem în unele probleme. Iată o primă ciudăţenie: reprezentam un partid mic şi am fost ales la Cameră, şi un alt coleg al meu, ţărănist, la Senat, ca vicepreşedinţi. Se recunoştea începutul vieţii democratice. Şi pot să spun că pe nedrept s-a spus primului parlament, din '90-'92, "parlamentul ruşinii". A fost cel mai de ispravă parlament, după părerea mea, pentru că dincolo de nişte legi cât de cât îndreptându-ne spre democraţie, am făcut Constituţia aceasta, care şi acum este în vigoare, revizuită, e adevărat, pe ici pe colo, acum câţiva ani, Constituţia la care am contribuit din plin. S-au făcut nişte treburi pe care nu văd cum le-am mai face acum, dacă ar mai fi nevoie.

"Conducerile partidelor trebuie să aibă înţelepciunea să împingă tinerii spre candidaturi în Parlament”
● Cum vedeţi proiectată în viitor situaţia de acum? Spuneaţi că aveţi speranţa că în câteva luni situaţia se va aşeza. A cui va fi victoria?
● Eu văd că, cel puţin la noi în partid – şi cred că nu este un caz izolat – noi am întinerit. Cel mai vechi, cel mai bătrân partid din tot estul Europei, noi, Partidul Naţional Liberal, suntem pe departe cel mai tânăr partid. Avem o organizaţie de tineret excepţională, avem o organizaţie de femei, care, majoritatea, sunt şi ele tinere, în toate filialele teritoriale sunt promovaţi tinerii. De curând, la Prahova, s-a produs o schimbare de conducere cu un grup de tineri. Mai radicali, dar tineri care au deja o altă concepţie politică faţă de cum o ştiam eu, dar pe care am să o adopt. Aceasta este speranţa ca, în toate partidele, să se producă această întinerire, dar ea să nu fie reflectată numai în viaţa partidului. Conducerile partidelor trebuie să aibă înţelepciunea să împingă tinerii spre candidaturi în Parlament. Pentru că, până la urmă, tot Parlamentul ar trebui să conducă ţara asta, dacă nu, ajungem, Doamne fereşte!, la o stare de anarhie. Oameni tineri, oameni proaspeţi şi în concepţii, şi în păreri sociale. Astăzi (miercuri, 25 ianuarie, dimineaţa, când a avut loc acest dialog – n.n.), cred eu că este o zi importantă: hotărârea Curţii Constituţionale. Nu că ar judeca-o ei aşa cum ar trebui să judece orice Curte Constituţională, dar că ea va reflecta atitudinea partidului de guvernământ. Părerea mea este că ceea ce partidul de guvernământ nu poate să recunoască acum făţiş, că a greşit într-o direcţie sau alta, poate să repare dând Curţii Constituţionale libertatea să ia o alegere corectă, să lase alegerile să se desfăşoare normal, mai curând sau mai târziu, dar măcar alegerile din vară, cele care sunt foarte importante, localele, să aibă loc separat. Nu este nici o problemă dacă le despărţim. Iată o etapă pe care eu o aştept, astăzi, să o depăşim cu bine.

● Dumneavoastră vedeţi în infuzia de tinereţe o şansă pentru partidele politice şi pentru democraţie. Ştiu că în toată viaţa dumneavoastră aţi mai dat o şansă umorului. Prin râs putem să vindecăm moravurile. Mai putem vindeca astăzi moravurile cu o epigramă?
● Cred că nu. Epigrama a avut efecte, paradoxal, importante, în perioadele de dictatură sau de regimuri autoritare, pentru că circula anonim. Că se mai lega de câte un epigramist câte cineva, asta se întâmpla mai rar. Dar ele circulau şi erau, mă gândesc în special la cele ale lui Păstorel Teodoreanu, adevărate medicamente necompensate. Astăzi, avem posibilitatea – şi nu ne împiedică nimeni – să ne exprimăm punctul de vedere în mod serios şi nu în glume. Perioada glumelor a trecut. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fim un popor vesel, asta nu înseamnă să nu credem că românul, în toate împrejurările grele prin care a trecut, a făcut haz de necaz. Aşa mi-am şi intitulat primul meu volum de epigrame: "Haz de necaz”. Era într-un moment mai greu al evoluţiei noastre. E bine să fim veseli, dar cred că atitudinile serioase trebuie să le luăm în mod serios, şi nu glumind cu soarta unuia sau a altuia.

● E bine să fim veseli, dar nu aşa, cum spunea Bacovia, într-o ţară tristă. 
● Exact. Vom mai glumi când Dumnezeu ne va înveseli şi ţara, pentru că poporul nostru are umorul lui, undeva ascuns. Iată, băiatul meu stă de multă vreme în Germania, iar germanul nu e cum e românul. Rar auzi o glumă sau se bucură lumea la o glumă. Noi ne bucurăm când se face o glumă bună sau când cineva ştie să ne ciupească puţin. Nu ne supărăm: ăsta e sufletul poporului nostru. Şi, din păcate, regimul sovietic prin care am trecut atâtea decenii, a stricat o parte din bunătatea sufletului nostru.

● Pentru a încheia acest dialog, pentru care vă mulţumesc, aş vrea doar atât să vă rog: să le spuneţi oamenilor că trebuie să aibă încrede în viitor.
● Nu spun numai credinţa mea. Mă gândesc că, de-a lungul frământatei noastre istorii, au fost momente mai grele decât acesta prin care trecem astăzi şi înţelepciunea poporului, înţelepciunea conducătorilor a găsit întotdeauna calea de izbăvire, de depăşire a momentelor grele, uneori chiar dramatice. Nu ne găsim într-o perioadă dramatică, ne găsim într-o perioadă grea. Cu bărbăţia celor care doresc o viaţă mai bună şi mai decentă, cum se spune în Constituţie, cu înţelepciunea celor care trebuie să-şi dea seama că au greşit şi că orice greşeală, mai ales politică, se plăteşte, cred că se poate ajunge la o schimbare de conducere a ţării fără nici un fel de forţă, fără nici un fel de violenţă. Să ajungem la un regim în care forţele real valoroase şi cu simţământ patriotic şi social ale poporului nostru să ajungă la conducere, pentru bunăstarea şi liniştea şi speranţa noastră a tuturor. Să nu uităm că poporul acesta, de 2000 de ani, a depăşit toate grelele încercări. Aceasta nu este cea mai grea, nici cea mai uşoară. Ea poate fi depăşită şi am această încredere că în curând, şi fără să mai aşteptăm anul viitor, vom putea să privim nu cu duşmănie, ci cu speraţă, unii lângă alţii, şi să punem cu toţii umărul la redresarea ţării acesteia pe care eu sper şi cred că o iubim cu toţii.