Radu Beligan: "Am o boală, sunt legat ombilical de România!"

Ni se dezvăluie cu modestie şi căldură. E, în fond, un bun na­ţio­nal. Un maestru, în adevăratul sens al cuvântului. S-a năs­cut pentru teatru, iar acum, la 90 de ani, slujeşte tot teatrul. Uluitorul Radu Beligan, într-un dialog "Verde-n faţă" cu Marius Tucă.

• Marius Tucă: Spuneţi tot, o să fie cel mai frumos interviu!

Radu Beligan: M-am născut o dată cu România Mare.

• Era una dintre întebări...

Da?!

• Ca să vedeţi cum e viaţa asta! Noi am început să scoatem Scînteia şi-o facem ca şi cum ne-am întoarce în timp cu 20 de ani. Scoatem ziarul Scînteia, care ar fi trebuit să apară în 1989. Când le-am spus oamenilor mei la şedinţă că vin să fac un interviu cu dumneavoastră mi-au sugerat să văd ce a apărut în presă în ziua de 4 ianuarie 1989 despre maestrul Beligan. Am să vă citesc câteva rânduri dintr-un articol care a apărut în decembrie 1988 despre dumneavoastră, când aţi împlinit 70 de ani: "Cea mai frumoasă meserie din lume" se numeşte articolul scris atunci de Valentin Lipatti. "Radu Beligan a împlinit 70 de ani. Lucru care pare de necrezut, căci, pentru el, timpul parcă a rămas în loc. O fizionomie care sfidează trecerea anilor, acea siluetă juvenilă, aceeaşi voce de neconfundat, acelaşi aer distrat... aceeaşi melancolie, aceeaşi cumpătare pentru fiecare gest şi pentru fiecare replică. Da, Radu Beligan nu s-a schimbat, ci a durat, e identic cu el însuşi, asemenea fenomenelor naturii."

Asta e o idee fantastică – să iei presa de-acum 20 de ani! Dar le poţi spune pe toate? N-ai unde!

• Nu, am să scriu lucrurile cele mai importante. Încercăm să refacem istoria, dar eu, când am citit lucrul ăsta, mi s-a făcut pielea ca de găină. Apropo de întâmplările extraordinare ale vieţii de-atunci, spunea autorul că "Radu Beligan a împlinit 70 de ani. Lucru care pare de necrezut!"... Ce să mai spun eu, acum, când Radu Beligan a împlinit 90 de ani?!...

Şi joacă...

• Şi joacă!

S-a speriat una şi a zis: "Cum, dom’le, joacă la 90 de ani?". Şi i-am spus: Ce să fac, dragă, dacă am nevoie să duc şi eu o viaţă de­centă? Eu, când citesc declaraţiile de avere ale ăstora, ale poli­ti­cienilor, sunt încremenit. Sute de milioane de euro, case, case prin străinătate, tot ce vrei... şi eu sunt uluit, trăsnit, că eu trebu­ie să muncesc şi acum ca să trăiesc decent... Şi stau într-o casă cu bulină roşie!... Sunt foarte disperat de situaţie, foarte disperat!...

• Vă văd, aveţi o stare extraordinară, aşa că disperarea asta cred că e mai mult la ăştia cu o mie de case!

Mi-a spus unul dintre ei, care nu e dintr-ăia bogaţi, care a ieşit şi el acum la politică, ca tot ce citesc acolo să înmulţesc cu 100.

• E un bun exerciţiu, să înmulţim cu 100 tot ce apare în declaraţiile de avere...

Aşa, deci voiam să spun că m-am născut o dată cu România Mare şi sunt ombilical legat de România. Îmi explic de ce. Vreau să spun însă că în deceniul ’70, când aveam funcţii internaţio­nale şi puteam să mă duc oriunde în lume, am avut trei oferte pur şi simplu senzaţionale: în Statele Unite, în Franţa şi în Belgia. Nu am putut să mă despart de România. Ai să zici că e o calitate! Nu e o calitate, e un blestem! Dar mă trage aţa înapoi. Maximum cât pot să stau în afara ei este două săptămâni. Pe urmă mă apucă amocul. Stăteam la Paris, la un prieten al meu miliardar, coleg de şcoală. Cât dura treaba acolo, la congrese, îmi luam întotdeauna o rezervă de două-trei zile, să mai văd şi eu un spectacol, să mai văd Parisul. Şi ăsta, în ultima zi de program, a venit şi mi-a spus: "Am şi eu o surpriză pentru tine: am făcut rost de un disc, nu-ţi spun ce e. Să-l asculţi!". ...Ce era discul? "Sara pe deal", citită de Mihail Sadoveanu. Adică ceva sublim, magic!

• Extraordinar!

Nici un actor din lume n-ar putea s-o spună cum o spune Sadoveanu! Ei bine, am ascultat asta şi dimineaţă m-am dus imediat la TAROM, mi-am luat biletul şi m-am întors. Am renunţat la alea două zile, dacă poţi să înţelegi aşa ceva! Am o boală, sunt legat ombilical de România! Şi-am să-ţi spun de ce. Nu pentru că am simţit asta – sigur că am simţit –, dar mi-a explicat în tinereţea mea un om pe care l-am adorat şi care mi-a dat atenţie, m-a luat ca pe un elev lângă el – este vorba de Anton Dimitriu, maestru filosof, care a murit, săracu’, destul de tânăr. Nu pot să uit şocul şi revelaţia pe care le-am avut când Anton Dimitriu mi-a spus: "Hai să-ţi spun ceva ce nu ştie multă lume! Ai auzit tu de muntele Kogaion?". ...Nu... "Kogaionul este un centru geometric al lumii hiperboree. Dacă din vârful lui se duc raze care se sprijină tangent la toate formele de relief dimprejur, atunci vârfurile lor vor înţepa planul terestru după un contur, care este o hartă. Această hartă este tocmai harta României Mari, aceasta este adevărata şi de puţini ştiuta «Terra Mirabilis», un pământ binecuvântat de Dumnezeu." Mi-a rămas asta... ştii cum? Mi-am lipit-o, aşa, aici, de frunte!...

• Mă uit la dumneavoastră şi cred că e prima dată în viaţa mea când un interviu s-ar putea face singur, fără vreo întrebare pusă. Este suficient să mă uit la dumneavoastră şi să vină răspunsurile! Trebuie să recunosc că nu mi s-a întâmplat niciodată asta! Şi, apropo de România, parcă ne-am fi vorbit înainte. Când am fost plecat pentru prima dată din România, în 1993, la fel, după nici o săptămână, simţeam că nu mai pot să stau acolo...

Te chemau pietrele astea nenorocite!...

• Exact! Primul gest pe care am vrut să-l fac atunci când am aterizat a fost acela de a săruta pământul!

Extraordinar! Hai, dă mâna încoace, că mi-ai plăcut, m-ai uimit cu asta! Da... puţini au asta. Cei mai mulţi ar pleca. Mă uit şi la copiii noştri, că pleacă, nu mai simt legătura cu pământul României. E primul interviu pe care îl iau unui "monument" în viaţă, în carne şi oase, şi vă întreb cum trebuie să procedez, ce întrebări am voie şi ce întrebări n-am voie să pun, dat fiind că în faţa mea se află, aşa cum vă spuneam, un "monument"? Şi vedeţi cum se scria acum 20 de ani despre dumneavoastră, că sunteţi un "fenomen al naturii"? Cine iscăleşte?

• Valentin Lipatti.

Aaa, da, da!

• "Identic cu el însuşi, asemenea fenomenelor naturii"...

Frumos! Dar n-am nici un merit. Asta e voia lui Dumnezeu şi a părinţilor mei.

• Am voie să întreb orice?

Orice, sigur. Voiam să spun că am trăit foarte mult. Nu am numărat cu veacul, cu istoria nu stau prea bine, dar cred că cel puţin cinci sau şase regimuri am trecut în timpul ăsta. Fac pentru prima oară o mărturisire: la 90 de ani nu mai ocoleşti întrebările grele.

• Şi nu-ţi mai e teamă de răspunsuri!

Da. Vreau să mărturisesc că am fost necredincios regimurilor şi întotdeauna credincios României.

• Superb spus!

N-am crezut nici în legionari, n-am fost nici cu ăla, nici cu ăla, n-am fost nici cu regimul regelui Carol, nici cu vremea comuniştilor, dar o să mă întrebi de ce am făcut...

• Nu v-am întrebat nimic!

Sunt unii care întreabă.

• Lăsaţi-i!

Era să aleg: vrei să faci ceva în viaţa asta? Dar ce ştiu eu să fac? Eu ştiu să fac doar teatru. Vrei să faci teatru? Ei, trebuie atunci să fii membru de partid, băiatule!... Cam aşa era situaţia...

• Apropo de Dumnezeu, pentru că vorbeam la început, spuneţi-ne despre legătura dumneavoastră cu Dumnezeu şi felul în care aţi crezut în Dumnezeu, apropo de îngeri, de fratele dumneavoastră.

M-am născut în Halta Galbeni, în Moldova, judeţul Bacău, în magazia de mărfuri a gării. Tata era numit acolo impiegat, căsuţa aia de două camere, care era pentru el, nu era gata şi atunci o perioadă am stat în magazia de mărfuri. Şi-acolo m-am născut. A trebuit să mă ducă să mă boteze în satul care era la trei kilometri în deal, unde erau Primăria şi Biserica. Nu mai ştiu cum se numea, emoţia mă tulbură. Şi m-au dus – era 14 decembrie, era iarnă – cu o sanie acolo sus, au rezolvat toate treburile, au făcut un chef, erau veseli, fericiţi, mi-au aranjat în spate, acolo, pe nişte paie să stau eu, iar ei s-au aşezat pe o bancă, lângă cel care conducea sania. Şi cântau.  Mama avea o voce frumoasă, era grecoaică, venea din ţara care a inventat teatrul, ştia franţuzeşte... Mă rog... Despre tata am să-ţi povestesc că era un tip nemaipomenit... Şi, când au ajuns jos, s-au uitat în spate şi copilul nu mai era...

• Dispăruse copilul pus în spate...

Da, îl pierduseră la o zdruncinătură. Căzusem în zăpadă. Bine­în­ţeles că au venit imediat disperaţi... Deţin povestea de la unul dintre martorii care avea şi el vreo sută de ani, acolo, la gară, când m-am dus să-mi schimb actul de naştere, pentru că nu mai aveam buletin... Când m-am dus, el mi-a spus: "Dumneata îţi dai seama că puteau să te mănânce lupchii?". I-am spus: nu, dom’le!. "Cum nu?" Păi, să-ţi spun eu o poveste. Ai auzit de Nicolae Iorga? "Cum să nu?!" Iorga trecea prin faţa Palatului Regal, care era în mare reconstrucţie, când s-a întâlnit cu un student de-al lui. Şi în zidul ăla al palatului se puneau nişte bucăţi mari de piatră. Şi în spatele lui Iorga, la doi metri, a căzut o piatră dintr-aia peste un ţigan şi l-a făcut praf. Şi studentul a rămas uimit. I-a spus: "Domnule profesor, vă daţi seama, două secun­de... şi cădea peste dumneavoastră!"... "Nu se putea, dragă, pentru că eu am de scris Istoria Românilor!", i-a răspuns Iorga. Aşa şi cu mine...

• Aveaţi de făcut teatru!

Oarecum. Deci, m-au găsit şi m-au adus înapoi şi... m-au crescut. Ei erau teribil de afectaţi de moartea fratelui meu dinainte. Tot Radu l-a chemat, a murit la trei luni.

• Aţi fost patru copii?

Da. Primul, acest Radu, apoi eu. M-au botezat tot Radu, sunt de fapt o dublură a lui. L-au iubit atât de mult, încât au zis că, dacă vine tot un băiat, să-l cheme tot Radu... Sunt o dublură, dar o dublură fericită, după cum s-a arătat. Şi alţi trei, după mine. Întâmplarea a făcut că, povestind asta lui Andrei Pleşu, când a scris cartea aceea cu Îngerii, mi-a spus: "Aaa, atunci nu ştii nimic. Păi fratele acela al tău este îngerul tău păzitor!". Şi-atunci am avut aşa o revelaţie şi mi-am zis: "Doamne, Dumnezeule, tot ce mi se întâmplă de bine de la el vine, că doar n-am să fiu atât de tâmpit, încât să cred că Dumnezeu se ocupă numai de mine, şi nu de toate miliardele de oameni!"... Şi atunci am verificat lucrul ăsta zile şi nopţi, de-a lungul anilor... Fără fisură, el îşi făcea datoria întotdeauna. De-aia, zilele trecute, când am dat într-un blog de o poveste fabuloasă, tulburătoare, scrisă de domnul Sever Voinescu...

• O poveste care v-a confirmat încă o dată că fratele dumnea­voastră, mort la 3 luni, a devenit îngerul dumneavoastră păzitor.

Da, îngerul meu. El zice aşa, că într-o biserică de provincie, cam uitată de oameni, duminică dimineaţa nu a venit nimeni la Liturghie. Aşa că slujba a fost oficiată doar de preoţi şi de cântăreţ în faţa celui însărcinat cu vânzarea lumânărilor. Preotul s-a întrecut pe el însuşi, oficiind o slujbă atât de frumoasă, cu o predică atât de emoţionantă încât cei doi l-au întrebat uimiţi la sfârşit: "Părinte, de ce aţi ţinut să faceţi o asemenea slujbă şi o asemenea predică în biserica goală?". "Cum goală?", a replicat părintele. "Păi nu a venit nimeni!", au spus cântăreţul şi lumânărarul. "Biserica era plină, dragii mei, dar voi nu aţi ajuns încă atât de sus prin rugăciune încât să puteţi vedea. Biserica era plină de îngerii celor care nu au venit la Liturghie, deşi ar fi trebuit să vină. Îngerii respectă rânduielile şi, chiar dacă omul care le e dat în pază nu vine la Liturghie, ei totuşi vin. Când vine şi omul, îngerul e bucuros, când nu vine, e trist. Dar îngerii vin mereu la Liturghie. Astăzi, biserica a fost plină de îngeri trişti, care au cântat împreună cu mine atât de frumos şi asta m-a stimulat." Şi conchide acest minunat domn Sever Voinescu: "Ca unul care lipseşte prea mult de la Liturghie, am fost întristat să aflu că absenţa mea cronicizată provoacă îngerului meu supărare, mai ales că îmi iubesc mult îngerul şi am o relaţie foarte profundă cu el." Exact cazul meu! Nici eu nu mă duc, ca lumea, dar o să corectez şi asta, cu timpul.

• Povestea e superbă!

S-o afle şi alţii, poate se mai creştinează lumea şi se face mai cuminte. Pungaşii, hoţii, bandiţii...

• N-o să vă întreb cum au trecut cei 90 de ani, cu toate că aş putea să vă întreb şi asta. Dar vă întreb cum au trecut cei 20 de ani, de la 70 la 90?

N-am avut să văd cum, pentru că, să-ţi spun sincer, nu prea am timp să stau. Să mă ierte Dumnezeu, dar duminica e o catastrofă pentru mine. Când văd totul pustiu, când văd că nimeni nu mişcă... o inactivitate totală, oraşul moare – "La Citta morta"... Sunt disperat. Îmi caut de lucru, fac ceva, inventez, mă duc... Nu pot să stau! Asta a fost toată nebunia mea: că n-am putut să stau!

• Şi duminicile sunt triste!

Sunt triste. Şi mai am ceva, că eu nu mi-am serbat ziua de naştere. Acum pot s-o spun, că acum n-am mai putut să stau, pentru că era o dată naţională, ca să zic aşa, şi nu puteam s-o ascund... Dar, de obicei, de ziua mea mă căram din Bucureşti undeva la munte, la mare.

• La mare, în decembrie?

Da, e plăcut!

• E plăcut, dar ştiam că sunt puţini care merg iarna la mare!

De aceea eu sunt pentru nonaniversări, adică, eu, de fapt, mă bucur în ziua în care am o bucurie mare pentru o realizare şi-atunci am poftă să fac un chef, o petrecere. Nu-mi place să-mi ordonez calendarul când să mă bucur. A fost greu să accept asta. Am făcut şi nişte şmecherii. Am făcut prima aniversare pe 7, la Teatrul Naţional, unde am ţinut o conferinţă. De fapt, aia a fost aniversarea, iar pe 14 am jucat, mi-am făcut treaba, adică am lucrat.

• Aţi făcut şi un spectacol duminică totuşi, ca să nu fiţi atât de trist, la Teatrul Naţional.

Da, duminica trecută, acela cu ziua. Apoi a fost al doilea spectacol, cu "Egoistul", piesa pe care am pus-o eu în scenă şi care se bucură de un succes extraordinar. Lumea era în delir!

• Ce a însemnat succesul pentru dumneavoastră de-a lungul timpului?

Hrană, bucurie.

• Au fost şi momente în care v-aţi îndoit de el?

Sigur, au existat, cum să nu existe?

• Şi momentele de îndoială cum au fost?

E bine să te pui din când în când, cum zic francezii – "se mettre en question" –, e bine să nu ţi-o iei în cap, că, gata, de-acum înainte tot o să mergi pe un covor frumos şi moale. Nu, nu, te mai trezeşti aşa şi te întrebi de ce s-a întâmplat asta, de ce n-ai fost atent, de ce n-ai ales bine piesa sau ai crezut prea mult în regizorul cutare sau cutare. Tot timpul trag învăţăminte şi din rele şi din bune. Acum să-ţi spun ceva despre cum am reuşit eu în regimul ceauşist să fac Teatrul de Comedie, care, în al patrulea lui an de existenţă, a cucerit Europa. Cum? Cum a fost posibil acest miracol? Colegii mei din Occident mă socoteau un preşedinte muncitor, abil, eficient, carismatic. Faptul că, după cele două mandate îngăduite de Regulamentul Institutului Internaţional de Teatru, ei au votat o "entorsă" la acel regulament, acordându-mi un al treilea mandat, şi faptul că UNESCO m-a promovat co-preşedinte, cu Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaţionale de Teatru şi Muzică au impresionat puternic oficialităţile din ţară, încântate de rolul pe care îl juca România în viaţa teatrală mondială. Să nu uităm că ne aflam în ceea ce Raportul Tismăneanu numeşte "etapa relativei liberalizări".

• Ce se întâmpla? Războiul rece era în plin, rupseserăm toate legăturile cu Occidentul, în special pe cele culturale, dar erau obligaţi aşa, măcar de faţadă, să nu se facă de râsul lumii, să adere la aceste institute mondiale. Nenorocirea este că eu, având cultură franceză, ştiam atât de bine tot ce se întâmplă acolo, eram atât de informat încât atunci când am venit în mijlocul lor am avut o revelaţie şi am început să mă iubesc... mult de tot.

M-am pus atunci pe o muncă titanică şi mi-am propus să nu pierd nici o ocazie ca să mă ridic în ochii lor. Una dintre ele a fost aceea a unui congres la Moscova, când eu, în calitatea mea, trebuia să decid dacă congresul respectiv poate avea loc sau nu. Pentru că era acolo o clauză strictă, aceea că, dacă nu primeşte pe cineva, un centru dintr-o anumită parte a lumii, Congresul se anulează. Eu ştiam că ruşii nu-i vor primi pe israelieni, mai ales că asta se întâmpla şi după "războiul de şase zile". Şi-atunci m-am dus la Macovescu, care era ministru de Externe şi care e mort acum, şi i-am spus: "Am o situaţie foarte grea, trebuie să plec la Moscova, unde vom vota cu toţii, acolo, tot comitetul, să inter­zicem Congresul de la Moscova. Şi eu trebuie să votez pentru, că sunt preşedintele".

• Ce trebuia să interziceţi?

Congresul, congresul de la Moscova. Şi ce crezi că-mi spune Macovescu? "Ei, când vine votul, fă-te şi tu că scapi ceva pe jos..." Se putea o mai mare tâmpenie? Atunci m-am înfuriat pe el.

• Dar în istoria noastră, a României, nu ne-am făcut de vreo câteva ori că scăpăm ceva pe jos?

Ha, ha, ha! Bunăăă! Bravooo!

• Şi ce-aţi făcut mai departe cu congresul ăla?

În calitate de preşedinte am purtat intense tratative cu reprezentanţii Uniunii Sovietice pentru ca Israelul să ia parte la Congres, iar demersurile mele s-au încheiat cu succes. Îmi amintesc şi azi de faptul că mi-am pus atunci în joc toată forţa de seducţie, folosind din plin umorul ori de câte ori mă loveam de tenacea rezistenţă a partenerilor mei de dialog. Cei doi reprezentanţi ai Israelului veneau la mine şi-mi spuneau: "Noi nu mai ieşim în oraş, pentru că umblă după noi o întreagă trupă... Nu putem să mergem nicăieri, ne e şi frică să ne culcăm în hotel. Vă spunem sincer că ne e frică să nu păţim ceva noaptea". Şi-atunci ce crezi c-am făcut, pentru că aveam un apartament... Hotelul ăla avea nişte apartamente mari... I-am luat la mine. Eu am dormit alături, în altă cameră. Multe am mai făcut. Asta a fost una dintre ele. De aceea m-au ţinut aşa de mult în cinste şi admiraţie.

---

URMEAZĂ
În partea a doua a interviului, maestrul se concentrează asupra noţiunilor de dragoste şi suflet şi vorbeşte despre pasiunea sa pentru scenă. Radu Beligan s-a născut pentru teatru, fără de care ar fi fost mort, după cum mărturiseşte.

Radu Beligan: "Eu m-am mutat de mult în «Beligania»"